Interviu cu Iunia autoarea cartii “Prin lume, spre mine”

Nu am apucat sa iesim la o cafea inca dar speram sa o facem Vineri, dupa lansarea cartii “Prin lume, spre mine“, lansare ce are loc joi si unde sper sa ne vedem. Intre timp am discutat online cu Iunia. Ce a iesit puteti sa cititi in randurile de mai jos.

1. Cine e Iunia Pasca?
Am sa-ți dau răspunsul pe care îl dau de obicei la acesta întrebare: Iunia e un om simplu din popor, care a hotărât intr-o zi ca visele exista pentru a fi implinite. Astfel ca a purces la împlinirea lor:).

2. Cum te-ai hotarat sa pleci in calatorii? Ai avut acest spirit cultivat de acasa?
In familie avem o gluma despre asta, si e legată de faptul ca bunica mea paterna nu pierde nicio ocazie de a se urca într-o mașina ce se indreapta inspre o destinatie, nu contează inspre care, fie ca e pana la colțul strazii sau pana in Iași sau Constanța. Si tata e tot obisnuit cu drumurile, deci se prea poate ca-mi curge prin sânge un soi de spirit calator. Dar pentru a ilustra mai bine cum am hotărât sa plec in călătorii, poate cel mai potrivit e un fragment extras din cartea pe care am scris-o de curând. E vorba despre o revelatie pe care am avut-o in momentul in care am stat cu mine insami si cu gandurile mele, si am ascultat cu adevărat ce-mi spun ele, poate pentru prima data. Era in vara de dupa ce terminasem facultatea, si ma întorcem din nordul Europei înapoi acasă, după o tabăra de vara la care fusesem ca si trainer voluntar. La întoarcere mă aștepta începerea “vieții reale”. Periculoasa, foarte periculoasa chiar, aceasta idee de „viata reala”. Daca nu as fi fost atenta, ar fi putut sa ma coste fericirea!

Acum însă sunt în drum spre casă, şi viaţa precum o ştiam eu e ameninţată cu extincţia. Terminasem o facultate pe care nu dorisem cu adevărat să o încep, iar acum sunt cu patru ani mai aproape de acea zi fatidică în care societatea spune că trebuie să „intru în câmpul muncii” şi „să mă aşez şi eu la casa mea”. Habar nu am ce înseamnă aceste două expresii, sau mai bine spus nu îmi doresc să le experimentez. Simt o stare de leşin la gândul că „Asta e. Atât e. De-acum începe viaţa aceea pe care majoritatea adulţilor din jurul meu par să o deteste”. În momentul în care am acest gând simt cum mi se ridică prin vene o panică ce mă strânge de gât şi de inimă. Imaginea mea într-un birou, cu ochii lipiţi de ceasul de pe perete, aşteptând să bată de cinci, îmi dă o uşoară stare de greaţă. În mine se trezeşte o voce, una foarte familiară de altfel, dar care-mi şoptise până atunci numai în surdină. De data aceasta mă plezneşte tare peste urechi „Nu, nu! Eu refuz să joc jocul acesta al supravieţuirii, eu vreau să trăiesc! Nu ştiu cine a inventat acest joc în care strângi cât de multe obiecte îi e posibil unuia într-o viaţă, le plăteşti cu sânge şi sudoare şi cu lacrimi, şi apoi le faci inventarul şi închizi ochii pe veci, pentru a nu le mai vedea niciodată. Nu, eu vreau să mă bucur de jucăria pe care o am, chiar dacă e numai una. Să o folosesc până la epuizare. Nu vreau să mă închid într-un birou, ci vreau să mă deschid lumii. Nu vreau să umplu un sac sau o saltea
de bancnote româneşti, ci vreau să aud clinchetul monedelor de la celălalt capăt al lumii. Din toţi capeţii lumii. O lume întreagă zace acolo nedescoperită, o lume care mă cheamă, o aud în plex cum mă cheamă!

3. Din toate calatoriile tale care este locul preferat, locul unde te-ai simtit cel mai “tu”. Daca ai unul.
M-am simțit grozav de liberă si de “eu” in Peru si India (printre altele, desigur). Tari simple, fără pretenții, unde oamenii (o mare parte, macar) își dau voie sa fie ei insisi, neincercand sa para ca sunt altfel doar pentru ca așa le pretind ziarele si televizoarele. Unde oamenii nu se concentreaza atât pe ceea ce nu au, ci pe cum sa se bucure la maxim de ceea ce au. Unde oamenii se simt mult mai liberi sa “fie”, in loc sa își petreacă întreaga energie si existenta pentru a “face” si a „avea”.

4. Ce ti-a lipsit cel mai mult in calatorii?
Condusul masinii:).
Diminetile de făcut omleta cu tata, momentele de mers la cumpărături cu mama, cele de stat la povesti cu prietenii pana in zori. Iar atunci când am călătorit acel an de zile cu rucsacul in spate, de la o vreme au început sa-mi lipseasca serios de tot prosopul meu roz si pufos, dusurile fierbinti, rujul si, pur si simplu, un dulap!

5. Intamplari amuzante / probleme si cum le-ai rezolvat?

Întâmplările cele mai amuzante au survenit mai mereu din diferențe culturale – chelneri chinezi ce se amuzau teribil privind intens modul in care mă chinuiam sa mănânc supa de taitei cu betele.

Indieni ce se amuzau teribil de reactia mea cand era sa pic in cap de pe camila. Vorbitori de spaniola ce se amuzau teribil cand in loc sa spun „ma duc sa iau ceva din camera (tomar)” spuneam „ma duc sa ating ceva din camera (tocar)”.
In ceea ce priveste problemele, le-am rezolvat mereu cu rabdare, cu toleranta, cu flexibilitate si intelegere, cu un zambet pe figura si cu o cunoastere profunda a faptului ca, asa cum spunea bunicul meu mereu, „niciodata n-a fost sa nu fie cumva”. Si lucurile se rezolva mereu. Cum ar spune si indienii, de altfel: „Pana la sfarsit toul va fi ok. Si daca nu e ok, inseamna ca inca nu e sfarsitul” :).

6. Cand si cum te-ai convins ca vrei sa scrii o carte?

Mai degrabă m-au convins alții, cred. Toată adolescenta am suferit teribil la auzul cuvintelor “compunere” si “eseu”, si idea de a scrie mă făcea aproape sa plâng de necaz. Apoi, după facultate, am plecat in Asia, si de acolo am inceput sa scriu emailuri acasă, prietenilor. Feedbackul lor m-a socat! Îmi spuneau ca au devenit fani ai scriitoarei Iunia, ca așteaptă următorul email ca pe următorul episod de telenovela. Ca dacă nu scriu eu o carte, vor printa ei emailurile mele si vor face o grămadă de bani pe spatele meu.
La mine primul gând ca as scrie o carte a venit când am realizat cât de multe am învățat despre viața într-o perioada scurta de timp, după terminarea facultatii, când m-a lovit viata peste ochi. Si m-am gândit ce bine mi-ar fi prins sa știu toate acele lucruri înainte, când eram mai mică, mai la începutul călătoriei prin viața. M-ar fi scutit de multă durere si bătăi de cap:). Așa ca m-am gândit ca voi scrie o carte, ce la momentul respectiv se numea “Nepotilor mei, cu dragoste”,
si credeam ca o voi scrie când voi avea vreo 70 de ani. Acolo urma sa le impartasesc nepotilor mei ce am învățat eu de la si despre viața. Peste o vreme, am simțit un sentiment de urgență, de accelerare. Nu mai doream sa aștept pana la 70 de ani. Cartea se numea acum “Copiilor mei, cu dragoste”. Si apoi, peste încă o vreme, cartea asta a început sa mă sufoce, sa mă mistuie.
Ma urmarea in fiecare moment al zilei, nu-mi dadea voie sa respir. Mi-am dat seama ca nu-mi puteam continua viata pana nu-i dadeam drumul sa iasa din mine. Așa si începe cartea, de altfel.

Scriu această carte pentru că mă mistuie.

Pentru că gândul că aş putea să nu o scriu nu mă lasă să trăiesc. Pentru că mă gândesc la ea în fiecare moment al zilei şi al vieţii, pentru că o văd peste tot în jurul meu. Văd această carte în părinţii mei, în bunicile mele, în fratele meu, o văd în verişori, unchi şi mătuşi, în prieteni şi vecini. În cetăţeanul de pe stradă. O văd în copaci, în iarbă, în stele şi în nori.

O văd în vis.

(„Prin lume, Spre mine. Un jurnal al devenirii”)