E relativ să spun dacă îmi plăcea sau nu școala, în principiu îmi plăcea, însă cel mai mult iubeam proiectele extra-școlare și din fericire liceul meu inventa constant proiecte noi. Fie că era vorba de meteorologie, astronomie, revista școlii sau cursuri de engleză cu un nativ, concursuri de debate sau de poezie (unde mai și câștigam premii uneori). Îmi plăcea să fiu acolo, să știu puțin din toate!
Cel mai și cel mai important proiect din viața mea de licean a fost însă proiectul SWEA (Sun, Water, Earth, Air), proiect în cadrul căruia a avut loc și un schimb de experiență. Noi am mers până în Germania și am fost găzduiți de familiile elevilor de acolo, ei au venit în vizită la noi și i-am găzduit.
Vă dați seama că eram clasa a 10-a, posibilități prea multe nu erau, costa enorm să zburăm până acolo așa că a fost închiriat un autocar. Eu de când mă știu am avut rău de mașină, atât de rău încât pe distanțe mici – 15 – 20 de kilometri, opream de 3 ori să dau la rațe. Eram aproape o cauză incurabilă.
Știu clar că atunci când s-a pus problema excursiei a fost prima grijă a mamei mele, ce o să fac până acolo. I-am promis că mă descurc, sunt cuminte, stau în față și mă uit la drum. Cu inima strânsă m-a lăsat să merg, doar nu era să ratez asemenea experiență pentru o prostie.
Mai aveam la activ si experiențele surorii mai mari din taberele extra școlare. Mereu se întorcea acasă bronzată și cu multe povești și povestea mereu despre unele dulciuri minunate care nu se găseau încă pe la noi!
Nu îmi amintesc multe din drum, știu că eram responsabilă de multe lucruri – revista proiectului (good old days), de număratul oamenilor din autocar, ceva organizare. Aveam rolul de jurnalist și de unul dintre oamenii de încredere al profesorilor și rolul era pe bune serios încât într-o pauză de dat la rațe erau să plece… da, FIX fără mine, omul care număra autocarul și dădea ok-ul.
Nu îmi dau seama ce a fost. Dacă cele două zile de mers continuu, sperietura că erau să plece fără mine sau pur și simplu faptul că deja crescusem, cert este că a fost printre ultimele dăți când răul meu de mașină s-a manifestat mai violent! Ratam des excursii, chiar si cu familia, pentru că îmi era mai mult rău decât bine. Cu siguranță azi nu aș fi putut să călătoresc la fel de mult dacă aș fi avut rău de miscare!
A fost momentul în care am descoperit cât de frumoasă și diferită e lumea, vorbisem cu elevii pe mail, păream asemănători și totuși eram atât de diferiți!
Școala e minunată dacă găsești modalitățile cele mai bune să profiți de ea! Deschide uși, minți și creează mici universuri de prietenie. Nici un copil nu ar trebui să ajungă adult fără să aibă ocazia să își trăiască anii de liceu!
Sunt curioasă dacă mă recunoașteți în poza asta. O să caut de la naftalină și alte poze din excursie să vi le arăt.
De ce v-am spus povestea asta? Pentru că e drăguț să aflați și despre copilăria mea, pentru că pentru fiecare articol pe subiect KFC si Pizza Hut vor dona echivalentul bursei lunare necesare unui copil pentru a merge la liceu și vreau să vă anunț că o puteți face și voi!
Găsiți urne de donare în toate restaurantele KFC și Pizza Hut din țară pentru programul World Vision România – Vreau în clasa a noua.
Campania are ca scop susținerea a cel puțin 75 de copii cu posibilități financiare limitate, din zonele rurale ale României, pentru a-și continua studiile la liceu.
Cred că merită să investim în copiii României, de ei depinde viitorul cu totul.
Interesant