Cum să îți faci promisiuni mai bune. (scurt eseu despre anatomia promisiunilor)

Am vorbit săptămânile trecute despre promisiuni în cadrul unei întâlniri organizate de către cei de la Creative Mornings Iași. Am hotărât să public și aici, în scris, materialul. Sper să vă ajute, să vă inspire și să vă dea idei. Pentru cei care au timp și răbdare să citească despre fericire și de ce ne facem promisiuni.

Trebuie să recunosc faptul că m-a amuzat destul de mult atunci când am văzut tema pentru luna ianuarie – promisiuni.

În primul rând pentru că nici eu, dar nici Alex, nu facem cine știe ce promisiuni la început de an. Nu promitem că slăbim, nu ne-am lăsat de fumat promițând că ne lăsăm în noul an.

Credem mai mult în pași mici prin care ajungi într-un final mai bun. Nu în promisiuni deșarte care nu se materializează peste noapte.

Eu îmi setez la început de an o tematică. Într-un an mi-am propus să mă distrez, să petrec, să merg la petreceri și în cluburi. Aveam doua-zeci-și-ceva de ani, să-mi scuzați superficialitatea.

Asta pentru că eu nu am fost niciodată cine știe ce petrecăreață, dar am avut un moment în care mi-am propus să testez și asta. Nu puteți spune ca e cine știe ce rezoluție măreață pentru anul nou. În plus este și destul de general “party hard”. Eu am fost mulțumită la final de anul meu de „petrecăreală”, chiar dacă nici în anul ăla nu pot spune că am exagerat teribil.

De ce nu îmi setez rezoluții la început de an?

Pentru că am realizat în timp mai multe lucruri.

1. Nimic radical nu ține.
   Nu te poți schimba brusc, nu poți de mâine să te transformi într-un om care mănâncă foarte sănătos, să spunem, dacă în prezent dieta ta se bazează pe cartofi prajiți și chestii congelate pe care le bagi la cuptor. Sunt prea mulți pași de sărit, prea multă informație de acumulat brusc. Tocmai din cauza asta cei care se apucă de diete drastice renunță destul de rapid. Și sunt și destul de nefericiti pe parcurs.
2. Uneori ne răzgândim
   Promisiunile sunt bune în general, dar uneori pot să fie și rele. Ne agățăm uneori de câte o promisiune pe care ne-o facem nouă când suntem mici, sau de câte o idee fixă, iar uneori realizăm că nu asta este ceea ce ne dorim.

Promisiunile de care e bine să nu ne ținem

Poate e ușor contraituitiv, dar vă povestesc mai mult despre promisiunile pe care e bine să nu ni le ținem. Uneori suntem atât de orbiți de aceste promisiuni încât uităm să ne bucurăm de drum și ne concentrăm mai mult pe țel.

O casă pe pământ, o mașină mai bună, o soție/un soț, familie, succes, ce ți-ai promis când erai mic? Probabil pe toate și să te faci astronaut.

Cum nu m-am făcut astronaut

Prima mea întâlnire între ce visez și realitate a fost undeva în liceu. Mă pricepeam destul de bine la fizică, îmi plăcuseră și meteorologia și astronomia, așadar profesorului meu de fizică i s-a părut un pas bun să mă înscrie la un cerc olimpic de astronomie, la unul dintre cele mai bune licee din Constanța, eu venind de la un liceu cu ceva mai puține pretenții, din Eforie Sud.

Liceul meu mi s-a părut și încă mi se pare unul foarte bun, ce oferă elevilor multiple posibilități să-și descopere talente mai puțin explorate în mod normal în școli. Aveam revista școlii, consiliul elevilor, cursuri de prim ajutor, diverse proiecte internaționale pe teme ca meteorologia și astronomia, pentru cei mai pricepuți la sport se organizau tot felul de competiții. În zilele noastre câștigă concursuri de robotică pe bandă rulantă. Deci aș spune despre mine că eram un copil ce știa puțin puțin mai multe decât cerea materia de la școală, dar cam atât.

Ei bine, întâlnirea mea între promisiuni și realitate a fost destul de dură. La acest cerc olimpic erau înscrși copii care chiar știau ce fac și făceau asta de ceva vreme, depășiseră mult mai multe etape decât mine, dar întâlnirile erau și foarte devreme dimineața, în Constanța. Asta înseamna că eu trebuia să mă trezesc la 6 cel târziu ca să ajung la timp. Și să stau să aștept prin stații de autobuz.

După doua ședințe m-am resemnat cu faptul că nu o să ajung astronaut. Privind înapoi mă întreb, cine știe, poate dacă continuam… nu neapărat astronaut, dar ceva în același cod postal. Suna bine, idilic așa, dar știu ca drumul ăla nu era pentru mine. Nu sunt o persoană atât de analitică, îmi plăcea mie fizica pentru că înțelegeam puțin mai mult decât nivelul mediu de liceul, asta îmi dădea un avantaj, ceea ce mă motiva și mă făcea să-mi placă și mai mult. Dar nu-mi plăcea suficient fizica încât să o studiez până la nivel de excelență.

Profesorul meu, care vedea ceva în mine, a fost dezamăgit, evident. Cred că probabil a gândit treaba aia cu brânză bună în burduf de câine… Ce am apreciat la el foarte mult a fost faptul că nu a încercat foarte mult să mă dea înapoi.

Uneori pur și simplu nu e locul tău acolo

Știu că m-am simțit foarte anapoda și am realizat că nu e locul meu acolo. Îmi amintesc perfect și acum sala de clasă, frigul din stația de autobuz, apoi zecile de formule luuungi înșirate pe tablă! Cred că m-au speriat toate. Mai era și weekend.

Aveam în jur de 14-16 ani și deja mă întrebam ce caut eu în viața mea, în sala aia de curs, cu toți copiii ăia foarte deștepți care rezolvau ecuații complexe în minte, în timp ce eu rezolvam în capul meu problema – câte alte lucruri interesante puteam face în acel interval de timp.

Toți copiii ceilalți erau și mult mai pregătiți, dar și mult mai dedicați. Visau fizică și corpuri cerești, pe când mie îmi plăcea și să citesc, să aud poveștile oamenilor, îmi plăceau multe alte lucruri. Și cu siguranță nu dormeam cu manualul de fizică la cap. Poate cu Robinson Crusoe ori Coliba Unchiului Tom.

Probabil așa am început să învăț că nu tot ce îmi promit e adevărat. 🙂

Nu am ajuns nici astronaut, nici astrofizician, nici măcar fizician… iar asta a fost mai mult decat ok.

„Femeie de carieră?”

Tot când eram mică mi-a spus cineva că mă vede “femeie de carieră” și mi s-a imprimat atât de bine imaginea asta în cap încât am început să cred și eu. Ce înseamnă asta? Că mă îmbrăcam la costum, conduceam echipe, ajungeam om important în corporație. Well, da, poate nu pare, dar de acolo am plecat.

În primii ani de facultate m-am ținut foarte bine de imaginea asta. Mergeam la facultate, aveam câte 2 joburi part time, făceam voluntariat în asociații studențești și nu numai. M-am angajat la 18-19 ani și nu am încetat să muncesc de atunci.

Doar că iar, visul din capul meu și din filmele americane nu e la fel cu realitatea din teren. În teren am descoperit ca îmi lipsesc unele aptitudini. Majoritatea dintre ele se pot educa, evident, dar ca în cazul cercului olimpic de astronomie, am realizat că nu omul respectiv vreau să fiu.

Cine sunt acum vs cine îmi doresc să fiu

În 2015 am hotărât să ne dam demisia și să plecăm în lume. Aveam deja blogul de călătorii, am găsit o ofertă spre Filipine, am luat biletele iar prin septembrie 2015 am decis că plecăm cu bilete doar dus. Plecarea era stabilită pentru februarie 2016.

Când ne-am dat demisia și am plecat în lume aveam o carieră destul de frumoasă. Eram Brand Manager la Utv, parte din grupul RCS/RDS/Digi. Aveam mult loc să cresc într-un mediu chiar frumos.

Pană la urmă decizia s-a dat între cine sunt și cine vreau să fiu. Sau între cine eram și cine îmi doream să fiu.

Între timp învățasem că nu scara ierarhică este importantă pentru mine, deci visul cu femeia la costum coordonand în mod impecabil angajați se cam scuturase, dar fusese înlocuit de un nou ideal: un mod de viață altfel, luând constant decizii, nu doar mergând cu valul. Suna și greu și ușor, înspăimântător și perfect.

Ce stă la baza unei promisiuni bune?

Șefa mea a încercat să mă convingă să rămân. A trecut ceva timp de atunci, dar șefa mea superbă era o vizionară care credea în a da oamenilor lucrurile de care au nevoie. De ce ai nevoie? Un laptop mai bun? Un curs de perfecționare? Să ai libertate și flexibilitate? There you go. Evident, în niște limite. Șefa mea era și prietena mea și îi port un imens respect. În primul rând pentru că eu știu că nu aș putea să fiu niciodată o șefă așa bună ca ea.

Decizia de a rămâne sau nu la job cu un salariu mai bun, dar și mult mai multă libertate nu a fost ușoară. Pentru fiecare promisiune făcută e necesar să luăm și o decizie.

Decizia

Îi promiți partenerului că rămâneți o viață împreună? Iei decizia de a face asta. Îți promiți că o să slăbești? Iei decizia să schimbi lucruri în alimentația și stilul tău de viață.

Atunci când Alex mi-a “promis” că plecăm în lume știu că i-am dat răgaz să se gândească la ce face și i-am spus ceva de genul: “ești sigur, sigur? Vezi că dacă spui “da”, nu poți să mai iei asta înapoi”.

Promisiunile fără decizii sunt egale cu zero și au tendința să ne ofere destul de multă suferință dacă doar promitem, fără să analizăm ce promitem exact. Vrem un partener, dar nu vrem pe cineva care să ne cicălească mereu, să țipe la noi, cineva pe care simțim nevoia să-l modificăm constant.

De frică?

Când promiți ceva o faci de frică sau din dorința de a crește? Nu știu cât de des analizați modul în care luați decizii, mie mi se pare un exercițiu foarte util. Uneori iau decizii de frică pentru că așa îmi este cel mai comod. Încerc însă să fie cât mai puține decizii luate de teamă în viața mea.

Partea buna este că atunci când alegem NOI și vreau să subliniez acest noi, fiecare pentru el, atunci suntem cei mai fericiți! Nu atunci când te-a visat bunica doctor și te-ai făcut pentru că asta ai avut în cap și nici nu te-ai gândit la alte posibilități.

Știu mulți oameni care au ajuns să împartă o viață cu cineva, pentru că știau că așa trebuie, nu alegând conștient persoana respectivă. Ne promitem o familie și o facem cu orice preț, dar fără să deschidem ochii la context. Uneori promisiunile pe care ni le facem ne țin prea mult cu ochii pe țintă, dar ratăm cu totul drumul, experiența, destinația.

Alegeri, alegeri, alegeri

Eu am fost foarte aproape de a lua decizia de a rămâne. Am avut nopți în care m-am perpelit și m-am învârtit și m-am întrebat ce să fac? Să renunț căldură? Să merg pe drumul meu, drum pe care, de data asta îl simțeam. Adică să îmi dau demisia? Sau să rămân unde era atât de confortabil?

(Nu o să intru în detalii despre cât m-a perpelit decizia – divorțez sau nu. Asta e altă poveste pentru o altă dată.)

Sau pentru că vrei să crești?

La un moment dat m-am razgandit, m-am gândit să mai amânăm, să fim mai pregătiți, să mai economisim, să mai stau la birou. Asta era o decizie luată de frică. De frica de a nu da greș, de frica de a nu-mi strica iremediabil cariera…

Din fericire am luat hotărârea de a pleca până la urmă în ciuda fricii și din dorința de a crește. Ne-am dat demisia și pe parcurs chiar dacă m-am lovit de tot felul de probleme, nu am regretat drumul și nici decizia.

Și azi mai povestesc uneori cu prietenele care lucrează în corporații, mă bucur de bucuria lor de a-și testa competitivitatea și anduranța, dar îmi place mult faptul că la final am ales alt drum. Că am crescut în alte feluri. Cred ca daca-ti dorești poți să excelezi în aproape orice îți propui, dar cred că este mult mai important ca domeniul și omul în care te transformă să ți se potrivească.

Când aveam 12 ani mi-am promis și asta. Până acum mi-a iești.

Nu suntem toți la fel – iar asta e perfect

Acum câțiva ani eram ciudații nomazi digitali care lucrau de oriunde le venea. Mulți oameni ne suspectau că facem videochat, că ne întrețin părinții, ori poate avem moșteniri și proprietăți pe care le închiriem și care ne susțin.

Azi, după ce 2020 ne-a arătat că de voie, de nevoie, chiar poți lucra aproape de oriunde, parcă s-a mai nivelat percepția asupra noastră și despre stilul pe care-l avem. Mult mai mulți oameni ne înțeleg, mai multe studii încep să dezvăluie avantajele asupra psihicului și fizicului. Lucratul de acasă sau de oriunde nu se potrivește pentru toată lumea. Mereu vor exista cei care au nevoie să fie la birou, cei care au nevoie de oameni lângă ei. Iar asta e perfect ok!

Promisiuni pe care le porți cu tine

Eu sunt mai “moale” uneori, prea puțin conflictuală, alteori prea vulcanică, sunt părți din mine care nu se integrează așa bine uneori în echipe sau în corporații, dar lucratul de la distanță a fost mereu cea mai bună variantă pentru mine. Azi aș putea să lucrez liniștită și în corporații, dar m-aș orienta mult mai bine spre a-mi alege rolul în echipă. Și știu că am pași mulți de făcut până să fiu un bun manager.

Am putut sa mă dezvolt și continui să o fac, cred că e foarte important ca pe tot parcursul vieții să nu ne oprim din învățat.

Aș putea spune că asta e cea mai profundă și bună promisiune făcută către mine. Mi se pare și cea mai plină de însemnătate. Să nu mă opresc din a învăța. Uite, asta e cu adevărat o promisiune și o rezoluție pentru mine. Și mi se pare și foarte ușor să mă țin de ea.

Promisiuni în noul an

Nu știu ce ți-ai promis ție pentru anul ăsta, dar sper că e ceva care aduce la suprafață ce e mai bun din tine.

Eu mi-am promis că învăț să mă mai relaxez și să învăț să cer ajutor la timp. Astea sunt promisiunile mele pentru mine în 2021. Ca și în anii anteriori, e mai mult o temă pentru mine. Ceva ce nu se rezolvă de azi pe mâine, ci ceva ce are nevoie de mai mult timp. Ca anul ăla în care mi-am promis să petrec.

Eram mult mai relaxată, dar 2020 m-a făcut să mă stresez tot mai mult, sunt sigură că nivelul de cortizol a fost uneori la cote alarmante. Nevoia mea de a controla lucruri a luat lovituri puternice în acest an în care nu am mai putut controla mai nimic, doar cum aleg să reacționez eu.

Hai să ne facem promisiuni mai bune

Ce încerc să spun? Nu vreau să sune ca și cum e bine și sănătos să nu-ți respecți toate promisiunile pe care ți le faci, din contră, cred că e folositor să învățăm să ne facem promisiuni mai bune de care avem șanse să ne ținem.

Să ne promitem doar lucruri pe care ni le dorim cu adevărat și care sunt în puterea noastra de a le obține ori transforma. Când ne promitem ceva să ne gândim și ce altceva sacrificăm, la ce suntem dispuși să renunțăm cu adevărat. Să ne cântărim cu adevărat promisiunile, mai ales cele către noi, dar și drumul până acolo.
Drumul acesta, ca toate drumurile, mi se pare cel mai important.

Să nu ne fie frică nici de drumurile ce par grele

Și pot face multe paralele cu drumurile noastre. Cele mai rele drumuri m-au învățat despre anduranță, despre cum atunci când am crezut că nu mai pot, am mai putut. Drumurile pe care mi le amintesc probabil cel mai viu nu sunt alea cele mai ușoare. Am urcat în avion, mă aștepta mașina la aeroport, a fost frumos…

Drumurile însă cu trenurile foarte aglomerate din Sri Lanka m-au învățat cum să spun oamenilor politicos să îmi ofere spațiu, cum să rezist când transpir și schimbarea de temperatură e prea bruscă iar corpul meu se opune și e debusolat.

Urcările pe munte și drumețiile în care uneori mă întrebam de ce nu sunt într-un hamac m-au învățat despre corpul meu. Drumurile cu scuterul în Asia m-au învățat despre cum trăiesc atât de mulți alți oameni și cum reușesc să găsească fericirea aia reala în atât de puțin. Să nu ne fie frică nici de drumurile ce par grele.

De ce facem promisiuni?

Pănă la urmă facem promisiuni ca să fim fericiți. Ne promitem casele, mașinile și corpul perfect în căutarea fericirii. Partea proastă acum urmează, fericirea nu vine din lucrurile astea. Studiile au demostrat și demonstrează continuu că peste un anumit buget nu ești mai fericit. Da, normal, dacă banii sunt o problemă zi de zi și nu ai cu ce să plătești facturile, ai șanse mari spre nefericire. Însă, nici peste un anumit nivel deja nu îți aduc fericire în plus.

Dacă vă pasionează să aflați câteva lucruri despre fericire, vă recomand The science of wellbeing, este un curs online. Prezintă mai multe grafice și studii cu privire la ce ne face fericiți. Ca să sumarizez: banii și lucrurile materiale, slăbitul ori căsătoria poate ne fac mai fericiți pe moment, dar nu pe termen lung. Iar dacă relația este una proastă, ne face chiar mai nefericiți.

Convingeri limitative

Deeeci degeaba ai relația, dacă nu ai grijă să o îngrijești și să o așezi frumos.

Mai mult, cu cât îți organizezi viața în jurul lucrurilor materiale, cu atât ai șanse mai mari la nefericire. Uneori pur și simplu ne promitem lucruri din niște convingeri limitative.

Promisiunea mea către mine de a învăța să cer ajutor la timp vine tocmai dintr-o convingere limitativă pe care vreau să mi-o schimb – și anume faptul că eu depind doar de mine și ține doar de mine totul.

Într-o carte despre cum funcționăm, Behave, am citit ceva ce mi-a rămas întipărit. Poate pentru voi nu e cine știe ce, fiecare avem alte triggere, dar a rămas cu mine și a avut sens, chiar dacă e totuși atât de evident. Nu învățăm pasiv că ceva nu ne face rău, ci învățăm activ.

Unele lucururi au nevoie de mai mult timp

Dacă ai căzut de pe bicicletă, prima dată când o să mergi iar o sa îți fie frică. Poate o să dureze o vreme până o să te convingi că e sigur. Dacă te-a mușcat un câine, o să ai nevoie de mai multe interacțiuni cu câini ca să înveți că poate să fie sigur. Că nu toți câinii mușcă. Mi-a amintit și de ceva ce a zis tata: după un accident de mașină e important să începi să conduci iar destul de repede. Altfel rămâi cu frica.

Poate am avut episoade în viața mea în care nu am știut să cer corect ajutor iar asta m-a făcut să cer tot mai puțin și tot mai puțin. Cred că am fost mereu atât de independentă încât rar am știut să cer ajutorul cu adevărat.

Doar că relațiile solide se bazează pe o oarecare reciprocitate. Eu îți car merele, tu îmi cari perele. Cam așa și cu ajutorul :). Degeaba îi ajut pe cei din jurul meu, dacă eu nu învăț să cer ajutor.

Nu mi-am propus nimic măreț pentru 2021. Mi-am promis ca o să ridic mâna la suprafață și o să mă las ajutată, dar pentru mine personal este un pas aproape la fel de mare cu primul pas pe Lună. Într-un fel e câte un astronaut în fiecare dintre noi. 🙂

Cum îmi țin totuși promisiunile către mine?

Să vă spun și ce mă ajută să mă țin de promisiuni. Pentru că e important să ne ținem promisiunile pentru relații de încredere. Atat cu noi, dar și cu cei din jur.

• Să le notez, să le scriu undeva.
• Să iau din când în când notițe, fie ele și doar mentale. De preferat în scris, despre progresul meu și ce pași am făcut spre a mă ține de promisiune.
• Uneori e nevoie doar să “power through”, nu-ți place neapărat, dar te face să te simți mai bine când ai respectat ce ai spus.

Cu aceste 2 idei as vrea sa plecați

• Analizează ce promiți înainte de a promite
• Începe să iei mai puține decizii bazate pe frică. Asta o să te facă să te simți mult mai bine.

Dacă mai era nevoie… un P.S.

(Îi dau publish cu teamă, pentru că așa sunt eu, iar în mine se dă o bătălie între sper să nu citească mai nimeni și sper să citească textul ăsta cât mai multă lume. Pe o parte pentru că este probabil unul dintre cele mai personale texte, de aici teama, pe de altă parte pentru că simt că din cuvintele astea mulți oameni își pot extrage idei cu care să rezoneze. Eu mă simt mereu mai bine când dau peste un text și oameni cu care rezonez.

În plus, poate sunteți mulți pe acolo care nu știți cum să cereți ajutor. Vă pleacă inima la trap când vă găsiți în bucluc și mantra voastră e – sunt eu cu mine, o să rezolv. Poate ajungeți să cereți ajutor când sunteți copleșiți deja și îl cereți în cele mai nepotrivite feluri.

O mână întinsă nu te afundă mai mult, s-ar putea să te salveze. Întinde mâna și o să descoperi, poate cu uimire, la capătul ei oameni. Și chiar dacă nu primești ajutorul atunci, poate nu ai cerut unde trebuia, mai încearcă.)