• Menu
  • Menu

Timpul oricum trece…

Că tot e 1 iunie, mă uitam la fotografiile din copilărie. Am pornit cu acest memory de acum trei ani, apoi am continuat și cu altele.

Așa cum spun și în textul de pe Facebook, în timp ce nu multe s-au schimbat, în jurul meu s-a schimbat totul. La 20 de ani credeam că eu o să lucrez toată viața într-un birou. Și că o să învăț să merg și pe tocuri. Ha-haha-ha 🙂

Deseori m-am grăbit să trăiesc vieți la rând. Credeam că o să fiu scriitoare în liceu, apoi am crezut că o să lucrez într-un birou de sticlă toată viața, că o să fac vreo trei copii, m-am măritat și am divorțat la fel de repede, am excelat și am eșuat profesional pe alocuri, ca un mic rollercoaster emoțional ce sunt. Am avut nevoie de anii lucrați în corporație ca acum să pot să îmi apreciez la adevărata valoare munca. Și programul. Și cât de mult iubesc să fac ceea ce facem noi: să ne hrănim setea asta curioasă pe care o avem de a cunoaște lumea.

Am fost mereu genul de om care se aruncă în valuri chiar dacă sunt primejdioase, ca mai apoi să pot să apreciez cu atât mai mult liniștea unei nuci de cocos băută în tihnă la umbră. Și după ce mi-am încărcat bateriile, m-am urcat iar în rollercoasterul de viață, alergând după idealuri.

Îi înțeleg (și îi apreciez, cel mai important) și pe cei calm, cumpătați, exchilibrați. Cei care nu caută furtuni, nici bărci cu care să le treacă. Cei care reușesc să nu se pună în situații dubioase. Cei care au limite și știu când să le depășească și când nu. Pentru mine multe lucruri au avut nevoie de un întreg proces. Lucruri care la alții au părut că vin natural.

Din tot valul vieții, pot să vă spun că, privind la fotografia cu mine la 12 ani, fotografia cu mine la 28 și la fotografiile cu mine acum, realizez că timpul oricum trece. Orice am face! Important e să nu îl lăsăm să treacă oricum.

Iar azi mă uit la fotografia cu pustoaica aia la 12 ani. Retrăiesc deseori momentul ăla pe plajă în care m-au surprins niște prieteni de familie. Și mi-au spus să mă bucur de acel moment imortalizat, acea libertate și fericire. Pentru că nu o să mai țină mult.

Iar eu mi-am promis că o să mă țină toată viața. Orice sau oricât m-ar costa asta.


Gata, promit că o să revin la călătorii și o vreme vă las cu articolele astea pe care le pun în categoria Personal. Hugs și nu uita să hrănești cu bucurie copilul ce ai fost!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.