• Menu
  • Menu

Pană în pădurea de tâlhari

O să spun din prima propoziție că totul e ok, din fericire chiar nu am pățit absolut nimic, dar ziua de azi a fost foarte interesantă din câteva puncte de vedere.

Am închiriat iar scuter să mergem până la cascada Salakot în apropiere de Puerto Princesa. Știam că drumul merge spre Napsan, un sătuc așa de micuț încât google maps, cel puțin pe telefoane, nu știa să ne dea indicații.

Toate bune și frumoase, tare simpatică și cascada, dar plină ochi de turiști localnici. O gașcă de vreo 15 tineri din apropiere petreceau de zor așa că după ce am stat și am povestit puțin cu ei și pentru că ne era foame, am zis să mergem mai departe spre plaja din Napsan. Și puștii ne spuseseră de ea și spuneau că vor merge mai târziu așa că planul era să mergem la plajă, să mâncăm ceva, să vedem apusul apoi să ne întoarcem în Puerto Princesa.

Drumul până acolo este parțial asfaltat, parțial nu, iar zonele neasfaltate au pietre pe ele. Am mers o vreme, știam că am avea de mers cam 25 de km de la cascadă. La un moment dat a trecut pe lângă noi un localnic pe motocicletă și ne-a făcut semn / ne-a întrebat unde mergem. Ne-a spus că am trecut de Napsan, că trebuia să facem la stânga și că ne duce el.

Oki am zis, hai că oricum nu știm exact unde mergem, să vedem. Pe gps era semnalizată plaja de care spunea el, dar sub alt nume.

De la drumul principal am făcut stânga și în vreo 100 de metri (dar nu mă crede pe cuvânt că nu mă pricep la aproximat) eram pe plajă. O plajă faină, goală, sălbatică (și cu destul de multe muște de nisip destul de agresive).

Localnicul nostru ne-a zis la un moment dat că „bodyguard” și nu am înțeles dacă el ne păzea pe noi sau „resortul” pe care spunea că îl are. Cine știe ce bodyguard nu avea cum să ne fie, având în vedere că era destul de mic de înălțime. Ne tot întreba ce facem, unde stăm în Puerto Princesa, ce planuri avem, dar nici nu vorbea foarte bine engleză. Și nici nu e ceva ciudat ca localnicii să fie amabili, să te întrebe de familie și să îți povestească de ei și viața lor.

Inițial ne-a spus că are un resort după colt :)), apoi ne-a întrebat dacă nu vrem „speed boat”, într-un final s-a oferit să ne ofere și cazare în casa lui. Doar doar am fi avut nevoie de ceva. Sincer noi nu contestăm neapărat bunăvoința omului (mai ales că din unele puncte de vedere chiar ne-a fost pavăză bună, o să vedeți mai jos despre ce e vorba).

pana in padurea de talhari-11_1024x575

Văzând că nu prea se înțelege cu noi (nu aveam nevoie de nimic din serviciile lui), s-a oferit să ne facă și o poză. Nu mi se întâmplă așa des, dar uneori am un sentiment cu privire la oameni, iar omul acesta, cu toate că simpatic, amabil și inofensiv, nu îmi oferea un sentiment prea bun. De altfel eu nici nu am interacționat așa mult cu el. M-am ocupat să fac poze și l-am lăsat mai mult pe Alex să discute. Când s-a oferit să ne facă poză chiar l-am întrebat pe Alex la ce suntem dispuși să renunțăm, sau fără ce am fi dispuși să rămânem. Ne-am hotărât să lăsăm telefoanele (care sunt shiny și atrag atenția) în genți și buzunare (pe al lui Alex îl strecurasem chiar foarte discret la el în buzunar pentru că atunci când am coborât de pe scuter eram cu el în mână căutând pe gps locul spre care mergem) și să îi dăm doar camera subacvatică (care e mai „bătută” și nu atrage așa mult atenția).

pana in padurea de talhari-1_1024x575

Din fericire nu a fost cazul. Omulețul ne-a făcut poze și nu a încercat să dispară cu camera (pfiu).

Ăsta a fost ultimul lucru ciudat la întâlnirea cu omulețul, la plecare ne spunea să facem stânga în intersecția din sat. Noi ca să mergem spre casă trebuia să facem tot stânga, dar în drumul principal. I-am spus că nu e cazul și că ne e foame, a mai insistat puțin, am făcut o poză cu Alex și cu el iar atunci când el a făcu stânga, noi ne-am văzut de drumul nostru.

pana in padurea de talhari-24_1024x575

pana in padurea de talhari-26_1024x575

Când am ajuns la hotel am căutat o grămadă de poze pe net cu această Napsan beach, să mă conving dacă pe noi acolo ne-a dus sau dacă ne-a întors din drumul spre ea. Încă nu îmi este foarte clar pentru că seamănă mult plajele între ele, iar pozele de pe internet nici nu au cine știe ce calitate.

Ei toate bune, doar că, în drumul nostru spre casă, nu prea departe de zona asta, undeva într-o zonă de pădure cu ZERO semnal la telefon am descoperit că făcusem pană! Scuterul era de închiriat și eram chiar pe o porțiune de piatră, dacă mergeam așa îl distrugeam. Mai citisem pe net și că pe drumul acesta nu trec așa multe mașini. Mno bineee, ce să facem, stăm și așteptăm!

Nu după mult timp am văzut un localnic venind pe motocicletă așa că i-am făcut semn să oprească și l-am rugat să ne ajute cu pana. Omul părea cam agitat și se tot uita în jur. Ba în sus spre pădure, ba la oamenii care trec. Eu am crezut că poate sunt ceva animale sălbatice în zonă, începusem și eu să mă holbez prin copaci, să nu mă atace vreun urs filipinez si să mă ia prin surprindere.

Omul avea la el tot ce trebuie. Pompă, lipici, de toate, dar nu vorbea boabă de engleză. Era cam ciudat așa, el supărat și cu ochii în 14, noi, în situația asta, efectiv turiști prostuți!

Când pana noastră era aproape rezolvată a trecut un prieten de-al omului, prieten care rupea ceva engleză. Am aflat astfel atunci că nu avem ce căuta pe scuter în zonele alea, și mai ales așa, neînsoțiți! Eu am înțeles că omul care ne-a ajutat, Alex a înțeles că un prieten al omului care ne-a ajutat, a fost atacat pe acolo de 5 oameni, pădurea fiind cunoscută localnicilor pentru tâlharii evadați sau eliberați din puscării care își fac veacul pe acolo.

Ce să spun, cât am așteptat au mai trecut ba un autobuz, ba localnici, dar în general câte doi sau cu motociclete serioase, de off road, iar la un moment dat, un nene care avea la brâu ditamai iataganul (dar na, și peștele se decapitează și curață cu ceva, nu?). Cum încă nu știam poveștile criminalilor evadați care stau prin pădure, am reținut unealta, dar nu m-am gândit că ar putea să folosească pentru protecție. Sunt curioasă dacă e surprinsă pe vreo filmare, eram concentrată oricum mai mult pe roată și în general îmi e rușine să filmez așa oameni.

Când am auzit avertismentele am simțit șiroaie de gheață pe șira spinării, că până la urmă îi dai încolo și de bani (cu care oricum nu prea umblăm cash la noi în sume mari. Câte 30 de euro maxim, sau în funcție de ce avem de făcut în ziua respectivă), dar nici nu vrem să fim una din poveștile nefericite. Așa cum circulau zvonuri despre Bulgaria de exemplu acum câtiva ani.

Oamenii ne-au spus să avem grijă și să încercăm și pe viitor să nu mai facem offroad cu scuter (bucăți de drum erau asfaltate, repet, sau în curs de asfaltare) și poate pe viitor nu ar strica să avem la noi și un spray paralizant, cu toate că, prin absurd, în cazul a 5 oameni, nu știu ce poți face.

Așadar le-am mulțumim frumos oamenilor pentru tot, cu ochii mari cât cepele, inima mică cât a unui purice, și fără pic de senzație de foame (se făcuse deja vreo 4, nu mâncasem nimic, dar nici nu îmi mai trebuia mâncare), ne-am urcat pe motor și i-am dat bice fără să ne uităm prea mult înapoi, spre pădurea tîlharilor.

Nenea care ne-a ajutat să reparăm roata a rămas o vreme în urma noastră, ceea ce pe mine m-a ajutat să fiu puțintel mai liniștită. Am stat cuminte tare pe scuter și nici în spate spre cel care tocmai ne ajutasem nu îndrăzneam să mă mai uit neapărat. Am făcut vreo 2 poze la un moment dat, să văd dacă mai este acolo. Nu mai era, dar și noi trecusem deja și de cascadă și ajunsesem aproape de drumul pe care mai umblasem zilele trecute!

pana in padurea de talhari-30_1024x575

Cumva suntem foarte recunoscători și omului mic de înălțime care ne-a întors din dumul nostru. Nu știu dacă ne-a dus pe Napsan beach, dacă încerca să scoată un ban cinstit de la noi, dacă încerca să ne atragă în vreo cursă sau nu, cert e că dacă mai umblam mult prin pădurea respectivă, mai mult, dacă stăteam să vedem apusul și făceam pana noaptea în zonele alea, nu știu cât de liniștiți mai eram!

Treaba bună e că am învățat și niște lecții. De exemplu, nu te aventura așa mult în zone despre care nu găsești cine știe ce lucruri pe internet. Și cu riscul ca mama mea să aibă tensiunea 2000 când citește povestea asta, eu v-o spun vouă, celor care vreți să călătoriți în Palawan, să nu vă aventurați dincolo de cascadă decât cu autobuz (circulă autobuze spre Napsan și costă 140 de pesos).

Tocmai pentru că nu am găsit așa multe lucruri online despre zona de Sud a insulei, pentru că prin comentarii am citit despre un tip care a plecat singur în direcția respectivă și poliția i-a dat escortă, am hotărât nici să nu ne aventurăm totuși spre Balabac.

Poate e sigur, poate suntem paranoici, dar ne place viața și nu vrem să fim noi un caz din 100. Întotdeauna cred că e mai bine să ai puțină grijă, dacă un loc, un om, o situație îți dă un sentiment ciudat, de neliniște, să îți asculți instictul. Poate ratezi niște chestii extraordinare, dar poate ajungi subiect de știri!

Și în România unele zone sunt foarte periculoase, chiar și când nu sunt (a se vedea violurile în plină zi și multe altele).

În Palawan a fost sigura situație dubioasă în care am fost puși în aceste trei săptămâni! Dar aș vrea cei care călătoresc pe aici să se aventureze cu puțină grijă și cum spre cascadă și Napsan nu am găsit prea multe informații, eu o să încerc să las comentarii și prin locurile unde ne-am documentat noi. Nu suntem alarmiști sau ceva, dar o pădure cunoscută pentru tâlharii care își fac veacul pe acolo cred că e un lucru de știut „pe interneți”.

Ah, iar nenea care ne-a făcut pana și ne-a și escortat puțin nu a vrut să accepte bani iar prietenul lui ne-a tradus că „from the heart”. Cu tâlhari nu ne-am întâlnit, doar am auzit povești despre ei, iar generozitatea oamenilor nu încetează să ne uimească!

Călătorii liniștite și sigure să avem toți!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.