Piatra mea… :)

Articolul ăsta riscă să fie cel mai… cum să îi spun? Cel mai lipicios. Și dacă sunteți pe aici de mai multă vreme probabil știți deja că eu sunt aia care se exprimă mai mult public. Iar el tace și face. Bine.

Avem și noi zile în care lucrurile merg pe dos. Te trezești, verși cafeaua pe tine. Sau, și mai rău, toate restaurantele sunt închise și nu ai cafea. Internetul nu merge, clientul are așteptări. Tu nu ai cum, efectiv, să le duci la bun sfârșit. Îți cade gemul pe pantaloni, scapi bricheta, o prinzi nesperat din zbor, dar o lovești și sare iar, o prinzi și nu îți dai seama nici tu cum, îți scapă printre degete și tot pe jos ajunge. Stai dracului acolo ai vrea să îi spui. De parcă ți-ai pune in obiectul ăla căzut pe jos toată frustrarea.

Uneori ai doar o zi așa, alteori vin două-trei la rând. Pentru oricine o înșiruire de evenimente nefericite de genul sunt suficiente cât să îl aducă în pragul enervării maxime. Sau doar pentru mine? O să mă gândesc la asta.

Se mai întâmplă să ai și dezamăgiri majore. Când credeai că lumea nu poate să te mai surprindă descoperi hăuri mari de principii și concepții între tine și ceilalți. Și inevitabil te întrebi dacă oare nu ești tu cel defect. Deseori mă trezesc în situații în care tot eu mă întreb pe mine: măh, dar m-am născut cu ciungă în păr?! Mai ales când vin de la oameni pe care îi credeai altfel. Care țipă tocmai despre principii, corectitudine, verticalitate și transparență.

Și cum am tensiunea mică, orice enervare mai mare îmi provoacă neplăceri fizice. Corpul meu nu prea știe el cu tensiune mare, în ultima vreme nu prea i-am sau mi-am permis să mă enervez. Dar și când mă apucă se pornește așa o furtună în mine… Bine doar că am învățat să țin furtunile în mine și să le manifest mai puțin asupra celor nevinovați. (așa cum îmi stătea în fire când eram mai tânără)

Întrebam și pe Facebook și văd că nu sunt singura care din când în când se gândește să plece în munți să crească roșii. Nu suntem la lecția de agricultură, e o metaforă amuzantă și trebuie tratată ca atare.

Oare și voi vă gândiți uneori la asta? Și vouă vi se pare că suntem tot mai răi? Că începem să deosebim tot mai greu răul de bine? Ce e corect și ce nu?

Mă rog, nu că am eu adevărul absolut… Și-am învățat deja că aproape toate situațiile se văd diferit din partea cealaltă a baricadei. Dar e greu să distingi atunci când ți se pare că ești în papuci de victimă.

Pornisem de la “piatra mea” pentru că așa i-am spus și ieri, când m-am atârnat de umărului lui, cât încă mi se părea că am amorțită jumătate de față de nervi. Că-i piatra care mă ține ancorată. Să nu mă ia valul, să nu mă ducă apa. Că ne sfătuim și oricât de neagră sau roz e o situație, ne luăm de mână și mergem în legea noastră prin toate cele care vin.

Și când mai am zile de genul, în care mi se pare că mi s-au făcut nedreptăți, dar îl țin pe el de mână, îmi dau seama că viața mi-a făcut deja toată dreptatea de care aveam nevoie.