• Menu
  • Menu

Marile speranțe – un jurnal de pandemie mai trist

Cred că în toată nebunia asta este în regulă să vorbim și despre momentele astea, momentele în care ne simțim triști dintr-un motiv sau altul. De când ne-am autoizolat și până acum am trecut și prin alte momente de tristețe, personale.

Azi însă am picat privind spre videoul de acum patru ani. Melodia de pe fundal cântă despre marile speranțe, despre sfârșituri și începuturi. O iei de la capăt mereu, dar nu mereu e ușor…

Primul video după demisie

Și e normal, privind în urmă prin amintiri, să fiu mai jos azi. Tot ce am făcut noi de când ne-am dat demisia și până acum, ba chiar și înainte, nu a fost niciodată despre bani. Cum bine puncta o prietenă azi, lipa-lipa e ca si copilul meu. Face opt ani vara asta.

Tot ce am făcut a fost într-un mod destul de egoist pentru noi. A fost despre bucuria călătoriei, despre noi. La schimb am încercat să dau cât mai multe informații relevante și sfaturi de călătorie.

Nu a fost despre cum să ne prefacem că ne simțim bine undeva, despre cel mai bun unghi de fotografie… și v-am povestit și atunci când ne-am simțit rău. Tocmai pentru a conștientiza și voi că nu vacanțele, banii sau propietățile îți aduc fericirea.

Atunci

foto de arhivă din Iran. Despre oameni și mese luate la grămadă, despre fericirea în doi și bucuria de a cunoaște oameni și culturi. Chiar dacă unghiurile și instantaneele nu sunt cele mai bune mereu.

Cum ne îngrămădeam în trenuri și piețe aglomerate, fericiți și liberi.

Mai jos fotografii cu aglomerație în Sri Lanka.

Punctam atunci, despre prima experiență cu trenul, ideile astea

Cu greu sau deloc ai ocazia sa stai jos. Cand prinzi ocazia nu trebuie sa o scapi. Fiecare pentru el. Oamenii au strategii la venirea trenului, asteapta pe peron, ochiesc un loc liber, alearga dupa tren in timp ce isi arunca: geaca, bluza, plasa, copiii, nevasta, pantoful sau palaria ocupand astfel spatiul.

Este o batalie va spun! Respiri un centimetru, este un centimetru pe care il pierzi :)).

Prima experienta cu trenul in Sri Lanka

Cum ne-am îngrămădit în trenuri în Sri Lanka nu s-a mai întâmplat parcă în alte locuri… Eu și Alex suntem amândoi destul de timizi, dar preferăm atunci când călătorim să încercăm să ne amestecăm în mulțime.

Să folosim transport local și să adoptăm (în linii mari) obiceiurile localnicilor. În Sri Lanka l-am avut cu noi pe prietenul Moro care a stârnit conversațiile dificile cu localnicii și a întrebat tot ce noi poate nu îndrăzneam să întrebăm.

Nu ne place aglomerația, dar toată forfota asta avea sensul ei pentru noi.

Mă uit acum prin videouri din trecut și îmi amintesc de profesorul de engleză din Iran care ne-a lăsat să îi folosim calculatorul iar la căutarea “bus” vedeam căutările anterioare de “busty babes…”. Știu că poate videourile din Iran nu sunt o capodoperă, primele făcute de Alex, dar au puterea să mă ducă mereu acolo.  Mergeam la oameni acasă liniștiți sau îi găzduiam, iar ce boli luăm nu era o grijă permanentă și era suficient să respectăm câteva norme de igienă. În rest, ne-am vaccinat pentru toate nasoalele. Eram liniștiți.

Acum

Zilele astea ieșim ca să ne mai dezmorțim, să udăm flori la cineva în apropiere care nu e acasă și să facem cumpărături. Ne ferim de oameni, îi evităm, iar când îmi amintesc lejeritatea cu care stăteam în aglomerații, realizez că în următorul an nu o să mai am probabil acest curaj. Ne-am întâlnit cu cineva pe stradă și ne-a făcut plăcere să vorbim o vreme, dar aveam măștile la nas, ne-am ferit de semne de afecțiune și am păstrat o distanță destul de mare între noi.

Poate e doar o zi, dar cu asta am început. Uneori sunt necesare și zile așa. Sunt recunoscătoare pentru multe lucruri, conștientă că sunt în siguranță și că sunt oameni care au probleme mult mai mari decât ale mele. Temeri poate mult mai mari… dar știți că nu mi-a plăcut niciodată să mă prefac.

Uneori mă lovește realizarea că tot ce știam și iubeam o să se schimbe… si e ok să vorbim deschis despre lucrurile astea. Marile speranțe sunt că în maxim doi ani ne vom aglomera iar în trenuri și autobuze, dar nu vreau să mă amăgesc sau să vă amăgesc…

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 comments