• Menu
  • Menu

Întoarcerea acasă…

Uneori visam cu ochii deschiși la momentul în care o să revenim în țară! Îmi imaginam cum o să petrecem și povestim cu prieteni până în zori de zi, îmi imaginam ce vom mânca și multe alte detalii minuscule! Nu m-am gândit nici măcar o secundă că această întoarcere ar putea să fie pe repede înainte! Oricât poți încerca să aproximezi probleme, nu îți vine să te gândești la variante negative… iar mai ales la scenarii atât de horror

Ei bine, duminică, după ce eram veseli și tare încântați de noul blog, un telefon de acasă ne-a dat peste cap complet. Mă suna sora mea să îmi spună că tata a căzut de pe casă și că e în drum spre spital, luat de ambulanță!

Au urmat zeci de minute absolut de coșmar! Era singra informație pe care o știam! Nu înțelesesem prea multe. Ceva de căzut de pe casă, de rămas agățat în gard, nici sora mea nu știa exact.

Până la urmă, ușor ușor informațiile au început să curgă! Tata se urcase pe magazie de lemne să repare acoperișul. Nu vă speriați. E parte din rutina lui de weekend. Găsește mereu ceva de meșterit, tăiat, îndreptat, construit!

Nu știam cum sa va spun povestea asta, așa că o voi scrie ca pentru un prieten. Mai liniștită acum și mai detaşată.

Băi, ce să zic? Să vezi. Duminică, pe 13, tocmai „sărbătoream” 9 luni de călătorie și ne pregăteam să petrecem. Eram la singurul Party Hostel din Malaezia și de când ne aflam acolo eram cam singurii care stăteau în fața laptopurilor și nu prea se adaptau la restul.
Mă rog, eram pe val așa puțin și chiar nerăbdători să socializăm, să cunoaștem oameni noi.
Până când m-a sunat sor-mea. I-am răspuns chiar vioaie. La capătul firului am auzit: a căzut tata de pe casă și l-a luat salvarea. Nu știu ce a urmat. Cred că am zis: stai, ce?! Știam exact ce a spus, dar era o informație greu de procesat.
În momentul ăla eu m-am așezat și nu îmi mai amintesc exact momentele și orele de după.
Tocmai se întâmplase, așadar nu se știau prea multe. Și mama era în drum spre spital.
Nu știam exact de unde de pe casă a căzut. Logic, mi-am imaginat că de pe partea cea mai de sus și chiar mă întrebam cum a reușit să ajungă până acolo.
Am așteptat apoi de am zis că au trecut ani. Așteptam să ajungă și mama la spital ca să aflăm informații.
Și nu a durat puțin deoarece fiind căzătură protocolul necesită tot felul de verificări.

Mă simțeam ca un pește aruncat pe uscat! Nu pot să vă descriu sentimentele unui altfel de telefon, mai ales la capătul lumii! Nu știu de ce, dar distanța mă speria și mai mult!
Apoi am aflat că s-a tăiat la picioare. Dar informațiile curgeau oricum greoi. Vă dați seama că triunghiul  Constanța-Bucuresti-Penang (Malaezia) nu ne ajuta și depindeam de semnalul de wifi, gălăgie, agitație.
Am răsuflat oricum ușurată. Micile victorii erau cele care mă hrăneau. Nu avea nimic la coloană sau cap. Bun! Nu avea hemoragii interne! Succes din nou!

Nu prea aveam ce face de acolo, unul dintre motivele pentru care îmi doresc din suflet să fie posibilă cât mai repede teleportarea.

Mă simțeam mică si neputincioasă și mai ales eram foarte speriată! M-am apucat să întreb, să caut pe Google, să încerc să înțeleg ceva despre ce avea tata și care sunt pașii următori.
Am sunat și scris prietenilor care ar fi putut să ştie ceva mai bine decât mine. Cumnatul meu a plecat glonț spre Constanța, un prieten de familie a venit rapid la spital să o ajute pe mama, un vecin a mers cu mama până la spital. Incredibil cât de mulți oameni au sărit să ajute! Nu am cuvinte să vă mulțumesc tuturor!

Tocmai ziua următoare am aflat povestea cu totul. Super eroul meu, tata, s-a cățărat pe magazie de lemne să îndrepte puțin ondulina pentru că plouase la lemne cu o seară înainte.
Duminică am citit că au zburat balcoane prin București. Ei, atunci el ne era cățărat! N-am ce să spun, om gospodar, sincronizarea nasoală!
Nu am înțeles încă exact, dar când mă lamuresc și eu poate vă explic, dar încerca să coboare de pe magazie, era pe scară, a venit o rafală de vânt  (într-o apă) și a căzut cu gambele în gardul vecinilor. Gard care are țepușe in vârf.
Partea asta e nasoală. Dacă ești sensibil sari până la paragraful următor. A rămas atârnat cu capul în jos de gambe vreo 15 minute până când l-au auzit niște vecini care l-au ajutat să coboare și au chemat ambulanța. Vecini care s-au speriat și ei când l-au văzut plin de sânge, tras în țeapă de gambe. Un vecin, bărbat în toată firea mi-a povestit că s-a speriat și el și l-a luat cu amețeală când s-a văzut și el plin de sânge de la tata și nu știa cum să meargă acasă mai repede să se spele și să se așeze nițel.
O vecină a intrat după mama în casă și de acolo am cam început povestea.
Acum tata e bine, a avut nevoie de operație și de grefă de piele destul de mare pentru a-i închide rănile de la gambe.
Dar tata e un tip simpatic. Îi povestea mamei despre cum și-a văzut oasele, tendoanele, toate erau bine. Ce să zic, și eu aș face așa:)). Semăn și eu cu cineva în familia mea :)).

Eu sunt sigură că o să fie bine. O să dureze o vreme și nici nu vreau să intru in detalii foarte dureroase, să va oripilez, să smulg o lacrimă.
Asta e situația- it is what it is! Şi ne adaptăm zi după zi. Vindecare operație, recuperare. Cu răbdare, totul o să revină la normal! Durează nițeluș! Atât!

Noi ne-am urcat în primul avion, era să pierdem zborul, am trecut în secunde de la agonie la extaz, noroc doar cu Alex care și-a păstrat cumpătul și astfel am prins la mustață și zborul. Vă spun povestea asta altă dată!

Nu uita să zâmbești azi! E foarte important!

Eu zâmbesc, super-eroul meu o să fie bine și sper de acum să exerseze cascadoriile înainte de a le pune în practică!

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

7 comments

https://www.googletagmanager.com/gtag/js?id=G-EYVJ26KTP3