De ce ne sabotăm?

Nu am răspuns la întrebarea asta, doar mă surprind pe mine deseori într-un proces în care nu fac altceva decât să îmi tai singură craca de sub picioare. Cum așa? Păi de exemplu uneori îmi propun să fac un lucru și pur și simplu nu mă apuc de el. Uneori să mănânc mai sănătos, să mă culc mai devreme alteori. Listele pot să fie lungi.

În alte dăți îmi e pur și simplu frică să fiu fericită. Mi-e teamă de o fericire prea mare din unul dintre cele mai proaste motive să îmi fie. Să nu vină la pachet cu o nefericire la fel de mare.

Știți despre Yin și Yang? Așa și eu cu reușitele sau fericirile mele. Încerc să mi le păstrez moderate, uneori chiar și în momentele în care aș vrea să țip de fericire. De ce? Ca-n povestea cu bucata de sare, de teama unei nefericiri la fel de egale cu fericirea. Ce prostie! Știu și eu.

Exemplu concret – uneori când se întâmplă ceva bun și sunt mai fericită decât zilnic îmi amintesc de momente mari de nefericire. Și mă trag de mână să mă temperez puțin. De parcă astea două ar putea să vină la pachet.

Salutare, Simona, azi la 5 kilograme de fericire primești și 5 de supărare. Drum bun și cumpărături plăcute. ĂĂĂĂĂăăă, uhmmm, cu mine vorbiți? Aș vrea doar un kil acum. Da, da, doar fericire și mai vedem. Nu, nu, nu vreau să profit de promoție. Mulțumesc. 

Când știu și eu că nu e așa. În general suntem veseli (noi oamenii) sau avem o stare de bine. În acest caz orice eveniment nasol mare o să fie cel puțin neplăcut. Și genul ăsta de întâmplări nu pot fi evitate. Nu e ca și cum stă Universul să calculeze. Ia să vedem, opaaaa, uite, Simona a rămas în urmă cu nefericirea. Să turnăm 10 kilograme pe ea. Și în loc să îmi pierd timpul cu prostii de genul, aș putea mai bine să mă concentrez la lucruri cu adevărat utile. Uite așa mă sabotez eu pe mine.

M-am întrebat de multe ori de ce ne sabotăm. Nu am un răspuns, aș fi vrut să îl am. Am găsit între timp și articolul ăsta și plănuiesc de mâine (mereu de mâine) să mă ajut punând în aplicare câteva lucruri. De exemplu exercițiul ăsta

Cum erai cu 3 ani in urma? Ce provocari ai depasit deja? In ce fel ai evoluat? Putem folosi comparatia cu trecutul pentru a trai un sentiment de recunostinta sau fericire.

Avem o viață de vis, pe care mulți și-o doresc, o viață la care am visat. Nu a fost ușor nici până aici, și încă nu am sărit pârleazul. Cu toate astea uneori mi se pare că ar trebui să fiu mai fericită. Poate nici nu e în firea noastră, a oamenilor, să fim fericiți la extaz așa mereu. Nu sunt nici nefericită, nu aș vrea să se înțeleagă asta. Putem să fim fericiți și în principiu destul de echilibrați, dar să ne sabotăm în continuare.

Ideea asta o să vreau să o dezvolt mai mult în viitor, dar psihic eu am trecut prin etapele următoare. Acum doi ani și puțin am plecat în lume cu un vis mare, fără să știm exact cum o să fie. Atunci mă simțeam speriată și mă ajuta mult adrenalina să fac lucruri.

Oamenii s-au entuziasmat eu nu am știut cum să reacționez, m-am făcut ghiocel. Și-am tot spus – dar nu facem nimic așa de special. Asta e viața noastră.

Și uite așa am ajuns în punctul de acum. În care încep să conștientizez ce viață frumoasă avem, cât de norocoși suntem în multe privințe. Și, în loc să îmi îmbrățișez sentimentele, încerc să le țin departe. Mi-a și zis sor-mea din altă mamă anul trecut – da, sigur, ce mare chestie faci, îți trăiești visul cu ochii și îi încurajezi și pe alții să facă asta. Da, ce banal! Ești nebună?!

Cum mă mai sabotez singură?

Îmi vine o idee și pun foarte greu în practică, stau să rumeg la ea prea mult, uneori văd că fac alții înaintea mea. Ce exemplu mai bun să fie decât blogul. De mai bine de un an tot spun că îi fac și lui un upgrade. Sunt mai rău decât cu sala spunând că de mâine mă apuc. Motive am cu carul – păi nu are cine, nu are cum, să mai aștept două luni.

Mă îndoiesc de mine cu ce ocazie prind. Nici nu am nevoie de prea mulți hateri, mă descurc destul de bine și pe cont propriu. Oh, Simona, uite ce tare ar fi să faci asta. Ah, dar dacă nu îți iese? Ai mai vrut să faci și nu ți-a ieșit. <-dialog deloc imaginar eu cu mine.

Partea bună este că sunt foarte conștientă. Măcar atât. La teorie mă descurc excelent.

Ah și ca o mini soluție – la mine funcționează schimbările din aproape în aproape. În august m-am hotărât că trebuie să îmbunătățesc stilul de viață și să las ciocolata și țigările. Am început treptat să mai reduc din zahăr, apoi țigările, cu sportul încă nu sunt prietenă.

De renunțat nu renunț, îmi mai dau doar ușor cu stângul în dreptul uneori eu mie. De cele mai multe ori psihic. Ai mai vrut tu Simona să trăiești sănătos și nu ți-a ieșit. Ei, dar cum ar fi de data asta să îmi și iasă?!