Cu siguranță am mai povestit pe blog, dar în articole separate. Am observat că în interacțiunile de zi cu zi am tendința de a grupa poveștile pe categorii. Așadar azi vă povestesc despre experiențele cu adevărat odioase din călătoriile mele. Acele experiențe foarte rele, dubioase și nelalocul lor.
Eu deep down sunt o panseluță. Când eram mică și mă jucam mai mult cu un animal mă umpleam de bube, dacă mâncarea era stricată eram prima care detecta gustul, aveam rău de mașină și îmi era teribil de frică să nu iau boli ca ciuperca piciorului. Când călătoream evitam să merg la toaletă cu zilele și eram sigură că al meu corp e ca o floare în vază, care se ofilește imediat ce ai suflat nițel spre ea. Un bol de cristal, am nevoie de un bol de cristal. Și șlapi pentru baie.
Apoi m-am aruncat în valurile călătoriilor după posibilități și am descoperit o grămadă de lucruri despre mine. Și despre corpul meu. Asta apropo și de acest articol despre cum m-au schimbat călătoriile ultimilor ani.
Etapa – restaurantele în care mănânc
A plecat Simona panseluță prin Asia. Mă rog, nu eram o persoană cu (prea multe 😛 ) fițe. Ci mai mult pe principiul să am grijă unde mănânc. Fără bodegi dubioase, fără să folosesc paharele.
Într-o zi am luat un tur ghidat, tur ce includea și masa de prânz. Ne-am oprit, am mâncat, totul bine. Până când m-am dus la baie și am descoperit că acolo spală și farfuriile. Nu știu cum să vă spun, dar eu nu spăl farfuriile la baie nici la mine acasă.
Era prea târziu oricum, mâncasem deja. Surpriză, nu am pățit nimic.
Asta într-un fel mi-a dat curaj: uite că nu sunt atât de sensibilă pe cât credeam. Uneori am cam prea mult curaj și asta mă duce la câte o toxi infecție alimentară. (Îți trebuie curaj să mănânci cârnați pe o insulă fără electricitate). Dar mi se întâmplă tot mai rar în ultima vreme. Ultima a fost asta cu cârnații din Thailanda. Inconștiență.
Cazarea
După ce am dormit în cea mai mică cameră din lume, tapetată și cu niște mucegai, vă spun că pot să dorm aproape oriunde. Cu această cea mai mică încăpere eram în Hong Kong. După ce am văzut prima dată camera eram sigură că eu nu rămân acolo. Am fost la net, am căutat altă cazare, nu am găsit nimic rezonabil. În afară de această cameră, următoarea cea mai ieftină cazare era triplă ca preț și efectiv la mama naibii în pustietate. Nu am avut ce să fac. Sezon de vârf, fără rezervare în avans, pățăști.
Am murit? Nu! Am învățat despre mine că rezist și în locuri în care în mod normal nu aș sta.
Transportul
Oh, aici îmi amintesc de China, India, de Myanmar și Laos.
În China am mers cu găini în tren, cu oameni care scuipau pe jos, mâncau semințe. Cică se întâmpla asta cândva și prin trenurile din România, dar v-am spus că am fost panseluță o vreme. Nu prea am mers cu personalul.
În India am așteptat un tren foarte multe ore. Nu aveam ce face, așa că am făcut ca localnicii. Ne-am pus pe jos și-am așteptat, într-o gară de tren destul de murdară, cu șoricei apărând spontan pe aici, pe acolo.
Într-un final a venit și trenul care arăta la fel ca gara. Geamurile păreau închisori, pasagerii erau desculți. M-am bucurat că am adidași, ciuperca piciorului avea să stea departe de mine. La alte boli m-am gândit puțin serios. Nu am avut însă prea mult timp să-mi rup piciorul căzând pe gânduri pentru că niște turiști la clasa a 3-a în India atrag mereu curiozitatea pasagerilor. Uite așa am ajuns să interacționăm cu localnicii și am aflat o grămadă de lucruri fascinante.
Aș repeta experiența? NU, mulțumesc. Mă gândeam eu oare acum 10 ani că aș merge în condițiile alea? Ăăăăăăă, clar nu! Am trecut peste? Da, doar nu era să îmi stric singură experiența.
În Myanmar am mers 16 fucking ore cu un autocar, cred că am făcut chiar mai mult, nu era nici prea curat, drumurile accidentate, mie rău de nu știam de mine. Locuri în spate, aglomerat, nu am avut unde să mă mut în față. Am stat cu ochii închiși și-am așteptat să treacă.
Alternativa era un zbor de câteva sute de euro. Băi, când ești la buget, nu prea îți permiți să faci multe fițe. Când ajung ca Beyonce sigur nu o sa mai trec prin experiențe de genul. Până atunci, măcar am rezistat.
Iar în Laos nu am mers așa mult, dar lumea dădea la rațe în punguțe pe care apoi le stângeau la cap și le lăsau pe jos de parcă e normal să faci asta. M-am ambiționat și n-am dat la rațe, cu tot cu sila mea și răul de mașină.
Oamenii
Câți oameni ciudați am întâlnit. De la filipinezii care voiau să-mi atingă nasul, rusul ăla ciudat din hostel din Guatemala, toate îmbrățisările stângace prin care am trecut…
Cu filipinezii nu știu nici eu care era treaba. Am luat un tur, băusem toți rom și stăteam în jurul focului și m-au întrebat dacă îmi pot atinge nasul. Mi s-a părut ciudat, dar am zis ok… hai să nu fiu nepoliticoasă??? Nu pot să vă explic ce se întâmpla în mintea mea pentru că nu în fiecare zi vine cineva și îți spune – hei, pot să-ți ating nasul? Chiar, tu cum ai reacționa?
Dar apoi oamenii se mai trezeau că îmi ating nasul așa, out of the blue. Ceea ce a fost dubios. Adică, a fost ciudat de prima dată și am zis să nu fiu nepoliticoasă sau ceva, dar acum nu poți să-mi pui mâna pe nas când ți se năzare.
Rusul din Guatemala umbla tot timpul pe ceva. Că dormea mult și vorbea chestii care nu aveau legătura. Într-o zi s-a băgat într-un dulap de pe terasă și a stat acolo ceva timp. Îi mai vedeam piciorul pe sub ușă.
Hostelul era și punct de plecare în ascensiuni pe vulcani. Deci în zona asta de pe terasă a fost și un training cât timp rusul era în dulap. Mă tot întrebam ce se întâmplă dacă deschide cineva ușa și îl găsește acolo? Ce ar spune oamenii ăia de la training? Ce ar spune rusul?
La vremea respectivă nu știam nici eu clar cât de mare e locul. Ziua următoare când nu era prin preajmă am deschis ușa să văd ce-i acolo. Era un dulap, o debara. Avea loc să stea înauntru și atât. În spate rafturi, niște mături… Nici nu l-am întrebat de ce s-a băgat în dulap. N-am vrut să intrăm în asta.
Oameni nebuni sau enervanți am întâlnit mulți. Citește și acest articol.
Tipuri de oameni de care o să dai în călătoriile tale și nu o să îți placă
Și îmbrățisări stângace am avut o grămadă. Ba aproape să ne pupăm, ba am întins mâna când omul se întindea spre îmbrățișare. Multe alte combinații stânjenitoare.
Dacă îmi spuneai acum 10 ani că o să trec prin toate astea și multe altele aș fi spus că ești nebun.
[…] petrecere. Și pizza și Neflix, pentru că după o vârstă așa se termină petrecerile. 🙂 Rusul ieșise din dulap între timp și era dubios prin alte părți. […]
This is crazy and sometimes when you are on a new place things not went as you wanted. There is nothing in the life happens as we wanted. I also faced the same problem during my travel in India. Waited for train to come for hours and that just destroyed my schedule for upcoming days.
Am râs :))
Povestea cu nasul e chestie asiatică din ce am sesizat. Și la mine se întâmplă (bine, eu am și nasul mare 🙂 ), ei sunt fascinați de nasul european, de aia tot fac la operații estetice la nas.
Să știi că mie și acum mi-e rău de mașină, mai ales pe serpentine. Am mers în primul meu an în Thailanda pe Death Highway, ceva autostradă la granița cu Laos cu peste 1000 de curbe. M-am trezit dând la rațe, vorba ta, m-a luat din somn.
Am fost si noi pe acolo, drumul spre Chiang Mai si in zona din fericire noi l-am facut la dus cu motocicleta. Ne-am accidentat asa ca ne-am intors cu bus. Am oprit ca sa dau la rate 🙁
Cu asiaticii si nasul nu stiam ca au o chestie. Adica iranienii, da, au. Nu stiam ca si in Asia de Sud Est. Cand m-au intrebat m-am intors la Alex – bai, astia vor sa-mi puna mana pe nas. Am ras amandoi ca doar nu sunt picioarele (faza din Pulp Fiction cred) si-am zis bine, hai. Nici nu ma intelegeam cu ei ca sa imi raspunda – de ce. Ca nu vorbeau suficienta engleza. A fost ciudat. Si amuzant.
Am greșit eu, Death Highway e la granița cu Myanmar, nu cu Laos cum am scris. Acolo unde ați fost voi n-am ajuns, e parte din Mae Hong Son Loop, un fel de buclă de pleacă din Chiang Mai și se întoarce în Chiang Mai, cred că despre asta vorbeai tu și n-am ajuns că n-am tupeul să mă dau cu scuterul pe acolo tocmai din pricină de curbe multe. Acum că mi-ai spus că ați și căzut pe acolo parcă mi-i și mai teamă.
Da da, sunt super fascinați de nasuri, mă mir că nu ai întâlnit și în Thailanda, pe mine aici mă iau de nas. Primul compliment pe care îl primești, după pielea albă, e nasul :)) Ei nu au…nu știu cum să-i spun în termeni anatomici sau în română, chestia aia numită „bridge” de unde pleacă nasul dintre ochi. La ei e turtită zona aia și deci au nasurile mici și turtite. Amica mea thailandeză și-a făcut operație de și-a pus nas în stil european. Nasol e că multora nu le stă bine, au fețe mici și rotunde, delicate, și-și pun câte un nas din ăsta de-al nostru de le strică tot farmecul.
Noi pe drumul ala nu am avut probleme. Am cazut pe langa Pai, in drum spre o cascada, pe un drum de tara. Am luat o groapa si-am picat. De acolo am plecat spre Laos si din cauza asta am crezut si eu ca vorbesti de drumul ala.
Doar filipinezii aia si-au facut curaj. Probabil de la rom. :)) Sunt si mereu cu Alex si cred ca nu prea indraznesc in rest. Dar cum nu vorbeau prea multa engleza nu au stiut sa ma faca sa inteleg care e treaba. Stiam de aceasta fascinatie pentru nasurile europene in Iran. Acolo toooti se opereaza, cei care nu au bani de operatii isi pun bandaj pe fata o vreme :)).
Ce experiențe comice ai avut. Dar oricum experiențe. Atâta timp cât nu îți pun în pericol viața…
Din fericire experiente in care sa am viata in pericol nu am avut prea multe. Ma gandeam si aseara daca sa povestesc de un ghid din Iran care adormea la volan. Nu stiam cum sa mai facem sa il tinem treaz. Problema era ca nici nu prea vorbea engleza cat sa avem o conversatie cu el, ne intelegeam foarte foarte basic. Si cand am plecat din Nicaragua ne adormea soferul la fel, dar stiam toti din masina spaniola si chiar l-am tinut de vorba iar la destinatie l-am pus sa doarma.
Si a mai fost faptul ca au inceput proteste foarte violente cat eram noi prin Nicaragua, dar nu avea nimeni treaba cu turistii iar orasul in care eram noi era destul de turistic si nu a fost atat de afectat.
Am murit de ras. Mi te imaginam cu filipinezii. Iar rusul? Pana la urma de ce s-a bagat in dulap?
Nu o sa aflu niciodata de ce s-a bagat in dulap. Nu ne-am imprietenit pe Facebook si nici interactiunile cu el nu erau cele mai ok mereu. Ma rog, nu era nici foarte rau. Si era o persoana foarte foarte linistita asa. Doar ca nu avea mult sens ce spunea.
Doamne ce mult ne schimbă călătoriile.. Și ce bine e când interacționezi cu ceilalți oameni.. Aveți grija de voi, să fiți bine de fiecare dată. :*
Din fiecare experienta avem de invatat ceva 🙂