Nu am pierdut niciodată zboruri, dar era să îl pierd pe cel mai important de până acum!

Am pierdut o singură dată un tren. Și a fost suficient de traumatizant încât să nu mai pierd alte mijloace de transport.
Era să pierd un avion în Londra, dar am avut noroc și a fost ok până la urmă! Cel mai traumatizant a fost zborul din Malaezia în București. L-am prins la mustață și am plâns, m-am panicat, am disperat, cred că am albit juma de cap sperând că îl vom prinde! V-am promis din noiembrie că vă povestesc! Sper să nu treceți niciodată prin așa ceva!

Tata era deja în spital, trebuia să fie operat în ziua în care noi am plecat din Malaezia. Autobuzul din Penang în Kuala Lumpur ni s-a spus că face patru ore. Noi am plecat cu 6-7 înainte, să avem timp să și mâncăm de prânz.

O oră mai târziu noi eram ÎNCĂ prin stații de autobuz ÎN PENANG! Am început oarecum să mă panichez de atunci, dar mă gândeam că încă avem suficient timp!

Nu ne urnisem de mult, ajunsesem pe ceva autostradă când hop, ne-am oprit. Circulația era îngreunată din cauza unui accident. Bâțâiam din picior și mă uitam la ceas! Hai că am trecut și de dopul ăsta!

Apoi inevitabilul s-a produs eventual. Autobuzul în care eram, chiar dacă era unul nou, s-a stricat. Șoferul ne-a spus care e baiul doar după ce a oprit un alt autobuz care să ia o parte din pasageri. 8 locuri disponibile! SARI!

Am prins 2 locuri și-am început să căutăm soluții. Hai să vedem exact la ce terminal trebuie să mergem. Cum ajungem de la stația centrală cel mai repede la aeroport! Începusem să ne punem pe treabă!

Ca de fiecare dată când ceva merge prost, nici netul nu îmi mai mergea. Puteam să discut pe chat pe Facebook, dar cam atât!

CE FACEM?!

Ca să nu pierd vremea degeaba totuși, am apelat la prieteni. Săracii și-au instalat aplicații ale aeroportului și companiilor aeriene cu care zburam, doar ca să fie siguri că informațiile sunt corecte.

Ce putea să mai meargă prost? Autobuzul acesta nu mergea la Kuala Lumpur Central, ci la o altă stație! Planul dat iar peste cap complet! Din fericire și de la această stație aveam tren express spre aerport. Doar că era mai departe și aveam de parcus mai mult din orașul sufocat de trafic!

Eu deja începusem să cedez. Îi stresam pe șoferi că pierdem avionul, să ne lase să coborâm mai devreme. Îi întrebam la fiecare 5 minute cât mai avem. Problema cea mai mare era că nu puteam face nici check-in-ul online. Fiind zbor internațional voiau să ne vadă pașapoartele. Așadar noi trebuia MUSAI să fim în aeroport cu cel puțin o oră și ceva înainte, ca să nu se închida biroul de chek-in!

Îmi vine să plâng și acum, doar când povestesc! După ce că eram supărată și speriată cu tata ca era în operație, toată lumea părea că se năruie în jurul meu! Iar semnele îmi spuneau să stau în Asia.

Am verificat și dacă pierdem primul zbor, dacă le mai putem lua pe celelalte. Dar nu! Pierdut primul zbor din cele trei, pierdute erau toate. Și cum biletele le luasem cu o zi înainte, nu fuseseră DELOC ieftine!

Iar până la ora aia noi mai aveam maxim două ore și încă stăteam la cozi interminabile! Eram așa de disperată că îi tot spuneam lui Alex să coborâm și să luăm un taxi! Doar că, eram pe un fel de autostradă ocolitoare a orașului. Nici urmă de taxiuri acolo! Dacă nu era Alex cu mine, sau cu minte, eu eram în stare să cobor. Și-atunci clar nu mai prindeam avionul!

Am așteptat, m-am rugat și am sperat și-am stat în autobuzul ăla! Calculasem și de când ajungeam în stație aveam 4 minute să ajungem pe peronul trenului! Altfel, goodbye plane!

Am ajuns într-un final! Am coborât și am început să alergăm. Atât de tracasați încât am și ratat ieșirea spre peron și a trebuit să urcăm înapoi un etaj! Eu gâfâiam, nu am rezistență fizică deloc, încă insistam cu nenorocirea de taxi! Am ajuns în stație, am luat bilete și am sesizat că programul online nu este la fel cu cel real! Trenul venea peste încă 5 minute.

M-am așezat pe jos și-am început să gâfâi epuizată. Voiam să plâng de fapt! Fiecare minut conta pentru noi iar trenul ăla trebuia să plece deja! M-am bucurat că apuc să îmi trag sufletul, dar era o bucurie proastă, fiind disperată că pierdem avionul!

Când am ajuns în terminal i-am spus lui Alex direct să alerge spre check in. „Fac tot posibilul să nu leșin pe drum și să ajung și eu rapid!” Deja trecuse de câteva minute timpul la care check-in-ul se închidea!

Și-am avut noroc! Fix în timp ce Alex alerga spre tejghea, au închis lumina și se pregăteau să plece! Nu l-au refuzat pe Alex, dar când am venit și eu din urmă, gâfâind, undeva între plâns și râs isteric, tremurând toată, oamenii de acolo au devenit și mai serviabili. Ne-au rugat să nu mai alergăm că prindem zborul, ne-au dat biletele… Nu-mi venea să cred! Simțeam că pot să mor atunci, acolo! Asta fusese misiunea mea :)).

Și în timp ce noi alergam de nebuni între autobuze, trenuri și aeroport, prietena mea din Eforie alerga și ea cu noi! M-a și boscorodit puțin că nu am dormit în Kuala Lumpur, dar când a primit notificare că s-a închis check-in-ul, iar eu nu îi dădusem nici o veste, a lăsat și cearta și umorul de-oparte. Mi-a scris: băi Simo, ăștia au închis check-in-ul…

A plâns și ea acasă când i-am spus că am ajuns la limită, și că ne-au și lăsat să urcăm în avion!

Gata, nu-mi mai trebuie aventuri de genul! Pentru ultimele zboruri am plecat din timp de acasă. Uneori poate chiar prea din timp, dar numai noi știm prin ce-am trecut în ziua aia! Și nu vreau să se mai repete! Încă nu mi-am revenit din sperietură!

Cred că se și înțelege, după cât de des am folosit cuvântul disperat în textul ăsta!