• Menu
  • Menu

Tu cum te simți zilele astea? Jurnal de pandemie

E ziua cu numărul 13 în care noi am decis să ne autoizolăm. De pe 8 martie încoace știm să numărăm pe degetele de la o mână toți oamenii cu care am interacționat. Noi oricum stăteam deja destul de mult în casă de ceva vreme, fusesem plecați câteva zile prin județul Buzău și cam atât.

A fost o iarnă în care am avut de muncă și nu numai. Până să înceapă toată nebunia asta eram deja obosiți. De întrebări, de nesiguranțe, de alte probleme.

După luni întregi de simptome ignorate, prin noiembrie, am mers la un control ORL de unde am plecat fără să am cancer, așa cum îți spune doctor internet, dar cu tot felul de diagnostice. Amigdalita cronica criptica, rinită cronică, laringintă la fel. Am fost la doctor, am luat tratament, dar a rămas să aștept primăvara pentru a vedea dacă scot sau nu amigdalele. La ORL am primit și trimitere pentru a face un control gastro.

Au venit repede sărbătorile, am plecat și noi puțin în Londra, în ianuarie am muncit și am stat în casă cel mai mult. Era frig afară și chiar nu aveam timp. Mă tot gândeam măcar să mergem undeva la căldură de unde să muncim, dar nici pentru asta nu aveam timp. Căutam zilnic bilete de avion și zilnic făceam câte un plan de plecare.

Mă tot gândeam că trebuie să mă ocup de problemele astea, dar acum evitam deja clinicile pentru că era sezon de viroze. Alături de analizele ORL și gastro, pandemia m-a găsit și cu alte analize amânate.

Am avut niște probleme medicale destul de serioase acum fix acum zece ani și de atunci, cel puțin anual, repet testări. De data asta chiar eram nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmplă și să pun o grămadă de întrebări pe care renunțasem să le mai pun la controale. Multă vreme m-a interesat doar să aflu că sunt bine, fără să pun și alte întrebări. Chiar dacă întrebările astea erau undeva în spatele capului și cred că mă și măcinau într-un fel sau altul.

În căutarea mea am fost într-un spital de stat de unde am plecat plângând. Fără să pun prea multe întrebări, așteptând ore într-un hol nu prea curat neapărat, foarte aglomerat.

Au venit peste mine toate amintirile din perioada în care era tata în spital. Ba la Constanța, ba prin București. A venit peste mine panica pe care nu am apucat să o simt atunci când o doctoriță ne-a aruncat foaaarte lejer ideea că infecția tatei (cu care plecase din spital) este foarte rea și că își poate pierde picioarele. Nu știu cum s-a simțit tata atunci, eram cu el în cabinetul ăla, dar știu că eu m-am scufundat în scaun. Panica simțită pentru că a durat până am ajuns la doamna doctor Mihaela Zaharia de la Spitalul Universitar, care l-a vindecat pe tata cu răbdare, având o abordare logică și nu a sărit direct la soluția celorlați „Îi mai găurim puțin picioarele domnului și sperăm să se repare”. Nu vreau să mai spun nimic despre faptul că și tata, așa cum a apărut prin ziare recent într-o anchetă, a fost externat după trei săptămâni de stat în spital cu recomandarea să spele cu apă și săpun plăgile și să pună cremă de gălbenele.

În acel spital, așteptând pe hol, m-am panicat văzând că spre deosebire de privat, la stat parcă nu prea există protoale. Nici oameni suficienți. Că nu există un flux logic al pacienților, că personalul este deseori depășit. Și m-am înfuriat când m-am gândit că tot acei doctori lucrează și la privat și că ar putea să încerce și să propună și la stat niște protocoale.

Analizând problema în ansamblu am realizat că sistemul nostru sanitar are deja foarte multe probleme. Asta era în februarie. M-am simțit mică, neputincioasă și furioasă că nu știam cum aș putea să schimb ceva. Indiferent câți medici și câte asistente eroi avem. Că mulți dintre ei sunt eroi pur și simplu zi de zi.

Oare de ce citiți voi toate lucrurile astea vă întrebați? Am citit niște lucruri zilele astea. Că ajută să vorbim cinstit și cum putem despre lucrurile ce ne macină. Și că ajută să ținem și un jurnal în vremea pandemiei. Nu am probleme serioase și chiar am amânat toate analizele, chiar dacă urma să merg la privat, tocmai pentru că nu e cazul să ne expunem acum. Nu vreau să mă expun.

Pe mine amintirile despre spitale mă sperie și mă blochează în perioada asta. Creierul meu refuză să accepte că aș putea ajunge să am nevoie să fiu intubată. Da, procentele poate sunt mici, dar oare am încredere în statistică? Medicii, marea majoritate, deja făceau tot ce puteau și fără să aibă o criză globală pe cap.

Eu sper că poate voi aveți exemple pozitive, cu spitale de stat în care nu ați așteptat prea mult, că existau niște protocoale etc. Eu nu am exemplele astea. Mama s-a dus vara trecută la o consultație și a fost nevoită să rămână internată o săptămână. Nu era pregătită cu nimic la ea (pijama, pastă de dinți, periuță, săpun), ne-am dus și i-am cumpărat de la farmacia de peste drum inclusiv seringă și picurător pentru perfuzie.

În baia spitalului erau indicații cu privire la spălatul pe mâini, dar evident, nu era săpun și nici dezinfectant. (Vara lui 2019, nu acum. Nu vreau să aud că am scris că acum nu e săpun în spitale. Nu știu dacă e sau nu, nu am mai fost.)

Chiar îi spuneam lui Alex aseară că în situațiile astea ar fi bine ca fiecare dintre noi să aibe niște cunoștințe minime medicale. Dacă nu putem ajuta, măcar să nu mai răspândim fake news. 

Cum mă simt în perioada asta?

Frica are trei posibile reacții: fight, flight, freeze. Fugi, te lupți sau te blochezi. Ei bine, eu cred că sunt cel mai mult în pasul trei zilele astea. Blocată în timp ce mă întreb: ce fac, ce facem, cum ajut? Și nu îmi vine în minte nimic… stau, privesc în zare, aștept. Ieri chiar stăteam așa pe balcon, iar Alex îmi spunea că sunt ca în memele ăsta.

Am încercat să dau către voi în perioada asta recomandările WHO. Mi-a devenit un fel de biblie site-ul lor zilele astea. Și tot ce pot să vă rog e să faceți și voi ca noi. Să stați în casă.

În perioada asta, în care sunt blocată, iată, în atâtea gânduri ce mă macină, nu am găsit altă rezolvare. Decât să stau în casă, să încerc să fac lucrurile ce țin de mine pentru a proteja medicii. Ei trebuie să muncească zi de zi, să se expună. Sunt în prima linie și cred că și lor le este frică uneori.

Poate după ce vor trece haosul și panica asta de acum începem să ne gândim mai des la sistemul de sănătate și să cerem mai des spitale. Nu aș vrea să îmi sară în cap cei credincioși, dar cum ne ajută pe noi acum toate fondurile investite într-un mastodont de clădire?

(nu știu cine a făcut fotografia asta, vă rog să îmi spuneți dacă știți sursa)

Nu aurul sau cât de impunător este un lăcaș de cult îi dă spiritualitatea. Dumnezeu umbla desculț și vindeca oameni. Poate ar trebui să construim spitale în numele Lui…

Deci zilele astea mă simt îngrijorată pentru că am amânat analize, dar conștientă că tot ce pot să fac acum este să le mai amân. Blocată pentru că nu știu cum să ajut. Doar stau în casă și sper să facă asta cât mai multă lume.

Vezi la Medium.com

 

Aș vrea să povestiți și voi cum vă simțiti zilele astea, ce vă macină. Sunt vremuri grele și cred că ajută să facem puțină terapie de grup. Stăm în case și ne gândim cât de speriați sunt poate și medicii zilele astea, dar cum ei sunt acolo zi de zi. Fac lucrurile pe care le pot face, în condițiile pe care le au. Marea majoritate…

foto cover de aici

P.s. –

Pentru ca avem nevoie si de stiri pozitive, in perioada asta va recomand 2 lucruri:
1. Cartea Behave, biologia fiintelor umane in ipostazele lor cele mai bune si cele mai rele. Daca esti pasionat de psihologie, dar nu numai, pentru ca duce lucrurile spre neurostiinta. ( are cateva sute bune de pagini, multi prieteni s-au speriat cand au vazut cartea, deci daca nu esti pasionat, poate nu o sa iti placa)
2. Cel mai popular curs de la Yale, gratuit. Se numeste „The science of wellbeing”. Eu m-am înscris și o să încep în această seară. Sunt curioasă daca aflu lucruri noi.
https://www.businessinsider.com/coursera-yale-science-of-wellbeing-free-course-review-overview

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 comments