V-am spus ca Alex ne-a pregatit doua articole si este minunat ca a facut asta altfel nici ca mai apucati prea multe povesti din Iran. Cel putin eu am incercat sa scriu aceasta bucata de mai multe ori si era foarte greu de explicat si inteles. Putin despre un mini roadtrip in Iran, cine platite de necunoscuti (poate am avut onoarea sa dam nas in nas cu serviciile secrete din Iran). Descoperiti totul mai jos!
Am plecat mai departe, spre Isfahan, unde am trăit cea de-a doua experiență prin Couchsurfing din Iran. Povestea pana acolo insa este una alambicată și amuzantă în același timp. O sa incerc sa va povestesc cat mai pe scurt ce s-a intamplat, dar ca sa intelegeti trebuie sa derulam inapoi cu cateva zile, deci incercati să mă urmăriți.
Cand am plecat spre Iran aveam in cap cateva destinatii majore, dar niciun plan exact, fara cazari, fara program, ne-am adaptat pe parcurs. Sansa a facut sa cunoastem in trenul de la Ankara la Teheran un cuplu de olandezi cam de varsta noastra care calatoreau impreuna cu un iranian (Hojad) pe care-l cunoscusera cu cateva zile in urma in Istanbul. In 3 zile (cat a durat drumul cu trenul) am avut timp sa vorbim mult si sa ne imprietenim si ca urmare, cand am ajuns in Teheran, Hojad ne-a invitat pe toti 4 intr-o mica excursie pana la marea Caspica, invitatie careia i-am dat curs (un articol cu multe poze curand). A doua zi dimineata ne-am urcat cu totii in masina lui si am plecat.
In timpul acestei excursii, la un moment dat am ajuns intr-un internet café. Vorbeam in engleza despre niste bilete de avion, iar “colegul de banca”, un iranian pe la vreo 40-45 de ani, auzindu-ne, a intrat in discutie si ne-a ajutat cu niste link-uri si sfaturi. Nimic iesit din comun pana aici, ne obisnuisem deja cu bunavointa localnicilor. Dar ce a urmat dupa ne-a facut sa ne punem niste semne de intrebare. Omul ne-a platit sesiunea de internet si i-a oferit prietenului nostru Hojad echivalentul a vreo 30 de USD spunandu-i sa ne scoata la masa. Am fost reticienti la inceput, pentru ca…hei!… cine da bani unor turisti straini fara niciun motiv? Ciudat! Dar parea un gest neinteresat, asa ca l-am invitat sa ia masa cu noi.
Omul misterios (i-am uitat numele) se ocupa cu comertul de echipamente oftalmologice, vorbea foarte bine engleza pentru ca petrecuse ceva timp in USA, avea masina moderna (am uitat ce model, in orice caz mult peste majoritatea masinilor din Iran) si parea educat si cu un grad social destul de ridicat. S-a aratat foarte interesat de noi si excursia noastra, unde mergem, ce facem si chiar ne-a dat numarul de telefon al unui “asociat” de-al sau din Isfahan, urmatoarea noastra destinatie, numar pe care, sincer, n-aveam de gand sa-l folosim, dar l-am notat oricum in telefon. Nu stiu nici pana azi care e adevarul despre acest om, cert este ca Hojad il banuia ca face parte din Serviciile Secrete Iraniene, judecand dupa comportament si discutiile pe care acesta le-a avut la telefon de-a lungul serii.
Mai sunteti cu mine? Buuun..
Am plecat noi asadar spre Isfahan cu autocarul. Urma sa ajungem pe la 1:00 AM, dar gasisem deja o gazda pe Couchsurfing, deci mergeam fara griji. Doar ca omul nu mai raspundea la telefon! Am coborat la autogara si ne-am indreptat spre cel mai apropiat hotel, cu gandul sa ne cazam sau sa gasim net. Am gasit doar net, caci nu stiu din ce motiv, hotelul era full si destul de departe de oras. Am dat mesaje oamenilor care isi ofereau canapeaua pe Couchsurfing, dar nimeni nu raspundea.
Obositi si frustrati, am zis: “Hai sa-l sunam pe asociatul tipului! Poate ne ajuta cu vreo recomandare de hotel, poate chiar ne duce cu masina”. L-am sunat. Tipul stia in engleza doar cateva cuvinte, si acelea pronuntate cu un puternic accent persan, va imaginati cam cum a decurs discutia… A inteles pana la urma cine suntem si ce vrem si a zis ca vine sa ne ia de la hotel si sa ne duca….nu stiu unde. Doar ca intre timp ne-a raspuns pe net o gazda care parea mult mai de incredere, un profesor universitar de 25 de ani, care vorbea engleza foarte bine. L-am sunat din nou pe “asociat” sa-l anuntam ca nu mai e nevoie sa vina, ca luam un taxi, insa nu am reusit cu niciun chip sa-l fac sa inteleaga:
– “We’re ok, don’t come!”
– “Yes, I come”.
L-am rugat pe tipul de la receptie sa-i explice omului, i-am dat telefonul, au vorbit, mi l-a dat inapoi, asta iar “Yes, I come!”. Zic, “mai omule de la receptie, nici tu n-ai inteles!”. Zice: “Stai asa ca sun un prieten care stie engleza”. Il suna pe respectivul, mi-l da la telefon, ii explic si astuia, ii dau telefonul inapoi, vorbesc intre ei, il suna pe asociat, nu intelege……..De la capat! Nimeni nu reusea sa inteleaga nimic!
Dupa vreo jumatate de ora de telefoane si vorbit in englezo-iraniana, ajunge asociatul la hotel, impreuna cu un alt tip. Era 2:00 noaptea deja. Cica: “Him – my brother”. In mintea mea staruia intrebarea: “Cine ar putea sa fie strainul din internet café care are un asociat pe care l-am trezit in miezul noptii si care a venit sa ne duca cu masina, luandu-l si pe frate-su cu el, pe motiv ca stie mai bine engleza?” Am decis sa mergem inainte, le-am explicat unde vrem sa ajungem si ne-am urcat cu ei in masina.
Pe drum ne tot puneau intrebari despre omul la care mergem sa ne cazam, unde l-am cunoscut, cu ce se ocupa, daca e de incredere. Din asta eu am tras o concluzie: acesti doi oameni ori sunt intr-adevar spioni si vor sa afle detalii despre ce cautam la ei in tara si cu cine ne intalnim, ori sunt de buna-credinta si chiar ingrijorati de soarta noastra. Personal, am decis sa merg pe a doua varianta.
Dupa vreo 20 de minute de incertitudine, am ajuns la destinatie. Gazda ne astepta la poarta. Ne-am dat toti 4 jos din masina, barbatii cu care venisem au schimbat cateva vorbe cu gazda, dupa care le-am multumit, ne-am luat la revedere si au plecat. End of story. Nu i-am mai vazut de atunci. So.. no spies. Si daca erau… treaba lor.
In toata excursia asta am avut aliati de incredere: F64, Tina R si Cyberghost!
[…] povestea Alex că după ce am ajuns în Iran, mai exact fix ziua următoare după ce am vizitat Ambasada […]