Când mă întreabă oamenii de unde sunt nu știu să răspund. Am trăit 18 ani în Eforie, mai mult de 10 în București. Apoi am plecat în lume și nici eu nu mai știu unde îmi e adresa.

De unde ești? De la mare, dar adresă în buletin scrie București. Iar în ultimii doi ani am petrecut cel mai puțin timp în capitală. O vreme adresa ne-a fost în Timișoara și primeam corespondența acolo de parcă eram la mine acasă. Sunt mai mult copilul planetei :).

Culcuș la drum

Acum acasă ne este hostelul acesta colorat din San Cristobal de las Casas. Ieri am făcut ceva ce nu prea fac nici acasă. Am fost la cumpărături cu fetele.

Nu știu, mie nu îmi place să merg la cumpărături. Mă enervează, mă plictisește. Nu știu să aleg legume, sunt distrasă și deseori mă abat grav de la listă, îmi ia oreeee să cumpăr lapte, roșii și castraveți. Arghhh. Ce pierdere de timp prețios! Aș prefera să pierd timpul moțăind sau făcând orice altceva. Nu la raionul cu lactate.

Atunci când călătorim îmi place să mă uit random prin magazine. Să văd „ăștia ce au”. Dar nu să stau să și aleg. E și mai rău când nu cunosc branduri, nu îmi dau seama exact care e ceapa aia de care am eu nevoie.

Ei bine, dar ieri am ajuns să mă înțeleg așa de bine cu fetele de aici că am ieșit cu ele să cumpăr chestii să gătim ostropel de pui cu piure împreună. De obicei Alex face cumpărăturile. Nu doar de obicei, în 90% din cazuri.

Evidet că m-am întors cu atât de multă mâncare încât Alex m-a întrebat: ne mutăm aici? (well, poate? 🙂 )

Povești de viață

Fetele de aici de la hostel au niște povești foarte simpatice. O să fac un articol dedicat despre ele. Proprietara hostelului de exemplu a fost într-un hostel prima dată acum un an. Și nu i-a plăcut experiența. Acum are un hoste al ei printr-o întâmplare, ironie a sorții.

Ne-am făcut culcuș aici. Cazarea e foarte ieftină. 300 de pesos pe noapte o cameră privată. La trei nopți, noaptea cu numărul 4 este free. Asta înseamnă 225 de pesos pe noapte. Adică 10 euro amândoi.

Hostelul a fost deschis recent și mai are nevoie de îmbunătățiri. Fetele fac zilnic un ornament sau ceva nou pe aici. E frumos să vedem cum prinde viață și contur tot locul.

Și de când am ajuns aici stăm și râdem și povestim cu fetele astea în fiecare seară. Ba chiar suntem hotărâți marți să plecăm spre Guatemala. Și vom merge și cu ele într-o excurie la un parc național la granița cu Guatemala.

Învățăm spaniolă și despre Mexic

Mi-e greu, mă bâlbâi mai mult decât Alex, îmi ia mai mult să rețin cuvinte. Dar spaniola mea a evoluat enorm de acum o lună când vorbeam în cinci limbi cu Vanessa. Încă vorbesc în mai multe limbi, dar am evoluat mult.

Am povestit despre o grămadă de lucruri cu localnicii. De la politică la mâncare, muzică, învătământ în Mexic, sistemul de sănătate. Și nu doar aici, ci cu oamenii pe care i-am tot întâlnit pe drum.

Ce să zic? Mi se pare că, pe măsură ce călătoresc mai mult, îmi e tot mai clar că mare parte din problemele pe care le avem noi în România sunt destul de universale. Învățământ de proastă calitate mai ales în zonele rurale, sistem de sănătate deficitar, corupție și evaziune etc etc. Ceea ce diferă poate este doar cât de pronunțată este fiecare problemă.

Cu sau fără rădăcini?

Acum zece zile casă ne era un hotel simpatic din Merida. Deținut de o tipă din Olanda. Altă poveste foarte simpatică. Și acolo am rămas multe nopți. Și nu m-am simțit mai puțin acasă decât în alte părți. Sau poate chiar la mine acasă, orice ar însemna asta. O să vă povestesc și despre locul ăla. Nu știu cum se întâmplă, dar vin poveștile la noi. Fără să le căutăm.

Era o vreme în care mi se părea că mă simt dezrădăcinată.

Până când am realizat că nu sunt copac. Și asta e partea cea mai frumoasă a noastră, a oamenilor. Că putem merge oriunde vrem, oricând vrem. Ne adaptăm la temperaturi și condiții. Nu avem nevoie doar de eucalipt ca bieții urși Panda. Pentru noi a avea rădăcini înseamnă altceva. Sunt mai mult lucruri legate de valori, familie, obiceiuri, mâncarea preferată sau gusturi cu care ești familiar.

Și dacă e să o numesc într-un fel, sunt doar mai departe momentan de lucrurile astea ca să descopăr lucruri noi. Dar nu dezrădăcinată.

V-am spus că pentru mine deseori călătoritul ține loc și de terapie? Nu doar de cursuri real time de geografie, istorie și sociologie?

Jurnal de călătorie

Nu știu cât vă plac vouă aceste jurnale de călătorie pe care le tot scriu. Cu oameni și povești și idei și revelații, toate amestecate și făcute tocăniță. M-ar ajuta să știu dacă vă place și dacă să mai scriu și articole așa. Găsești toată categoria aici.

Iar azi plouă. Și așa cum am povestit și mai sus avem o grămadăde mâncare, deci nu mă simt deeeloooc vinovată că nu o să părăsim hostelul! O să gătim, o să mă uit la Grey’s, o să lucrez. O să fie duminică la mine. Și acasă!